Meniu Închide

Acoperă golul lăsat de alții cu plin de tine

Ne naștem singuri, plecăm singuri. Nu ne însoțește mărirea, nu luăm cu noi bogăția. Cuvintele preotului care oficiază slujba de înmormântare a bunicii mele rezonează în mine altfel decât ar fi făcut-o în urmă cu 8 luni. Atunci ar fi fost doar niște vorbe care reflectă o realitate cam la mintea cocoșului. Normal că venim singuri și plecăm singuri, doar nu tragem în groapă pe nimeni după noi. Suntem conștienți de asta, cel puțin teoretic, dar realitatea e cu totul alta. Singurătatea e greu de dus și scoate din noi “balauri” de care habar n-aveam că există. Din copilărie ni se inoculează ideea că o să apară prințul să ne salveze – de singurătate, mă gândesc, de ce altceva. Mai devreme sau mai târziu vine și prințul, bucurie mare. Cu puțin noroc, povestea capătă potențial de final fericit, tu și prințul sunteți aproape unul, apare și copilul sau copiii, singurătatea pare doar o amintire. Ești atât de legată de partener, atât de simbiotică încât nici nu mai știi ce îți place ție, ce vrei tu, aproape că nu mai știi nici cine ești, asta dacă ai știut vreodată. Dar nu ești singură și asta e tot ce contează.

Până când, din varii motive, povestea se termină abrupt și finalul fericit se face țăndări

Atunci scot capul balaurii. Dintre toți, unul e mai fioros, probabil că la fiecare cel care a avut cele mai bune premise de formare în copilărie. La mine a fost bau-bau-ul singurătății. Nu eram și nu sunt singură în adevăratul sens al cuvântului, Slavă Domnului. O am pe Ana, pe mama, am prieteni vechi și noi, care îmi sunt alături și mă susțin cât și cum pot. Dar nu mai aveam imaginea, tabloul, prințul. Nu mai dădeam bine în statistici, pe net, nici măcar în oglindă cu mine, pentru că habar n-aveam cine mă privea de acolo. Golul era prea mare și prea greu de dus. La început, m-am luptat cu toate armele să îl acopăr. L-am negat, m-am înfuriat, am vrut să îl astup rapid cu altceva, cu altcineva, cu orice. Am pus muzica să urle, m-am apucat de fumat, am trecut prin toate stările posibile și imposibile, m-am luat la trântă cu el, pentru ca a doua zi să îmi ațintesc depresiv privirea în gol și să aștept să treacă și apoi să o iau de la capăt. Am jucat v-ați ascunselea cu golul ăsta luni de zile, chiar și acum mă mai prind în joc destul de des, dar regulile jocului încep să se schimbe. Încep să preiau din ce în ce mai mult controlul, să știu când mă urmărește, de unde va scoate capul, de ce și acum știu și ce am de făcut.

Am învățat în această perioadă că nu poți acoperi golul lăsat de alții cu altceva sau altcineva

Nu poți fugi la infinit, pentru că obosești. Nu te poți preface că nu există, are metode dibace prin care să se facă remarcat odată și-odată. Nu poți să îl astupi pur și simplu cu acțiuni, cu lucruri, cu oameni. La un moment dat nu îți mai ajung mâinile să apuci atâtea, le scapi și golul tot acolo e, mai mare și mai frumos. Atunci, îți sufleci mânecile și cauți acolo unde e cel mai greu, în interiorul tău. De acolo începi să cureți, să pansezi, să acoperi bucățică cu bucățică, să vindeci. Durează mult, doare rău, în special în unele locuri, dar în fiecare zi constați cu surprindere și bucurie că unde ai reușit să pansezi nu se mai rupe cu totul. Uneori se crapă și o iei de la capăt, dar cu mai puțină durere. Nu-ți zice nimeni cât durează și dacă va fi o reușită la final, dar e cam singur soluție.

Se spune că timpul le vindecă pe toate. Eu zic că mai contează și cum le vindecă, iar golul lăsat de alții, oricât timp i-ai da, nu poate fi acoperit decât cu plin de tine. Când ai rămas descoperit și nu ai știut niciodată cum să te acoperi singur, n-ai altă șansă decât să înveți. Să începi să te cunoști, să vezi ce-ți place și ce nu, ce te-ar face fericit, ce n-ai mai făcut demult și ți-e dor sau ce n-ai făcut niciodată și ți-ai dori, de ce te simți atât de gol când ești singur și de ce doare așa rău. Cu alte cuvinte, să rescrii povestea și să nu mai aștepți prințul să te salveze, ci să o faci singură, cu toate resursele pe care le ai să pui balaurul la pământ.

Iar data viitoare când te vei privi în oglindă, o să începi să ai idee cine îți vorbește de acolo și când va veni din nou un prinț o să te uiți în ochii lui cu încrederea și siguranța că dacă va decide să plece într-o zi, tu nu o să mai joci v-ați ascunselea cu balaurii, ci o să te bucuri de viață ca o prințesă, poate un pic războinică.

Credit foto – Olishka Photoraphy

Citește și

Fiecare om e cel mai aspru judecător al lui însuși

În fiecare zi învăț să mă bucur de viață și îmi dau seama cât de puțin trăim cu adevărat

Când nu mai știi pe cine să întrebi, întreabă-te pe tine!

Învățați-vă copiii că viața nu e un tablou perfect!

Suntem plăcuți doar când suntem fericiți?

De ce oamenii nu spun ce-i doare?

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.

Posted in Dezvoltare personală, Lumea Pisicii

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.