Meniu Închide

Nu voi uita privirea lui. Despre alăptarea în public, așa cum am trăit-o noi

Vântul rebel de primăvară face să mi se zgribulească ușor brațele, dezgolite prea devreme, dar soarele remediază rapid problema. Stăm pe bancă toți trei într-un moment de liniște. Unul din momentele alea pe care le-ai băga într-un borcan cu amintiri de avarie, din care să le scoți la greu și supărare. Ana începe să mârâie de foame. O iau din căruț, îmi dau bluza la o parte și o pun la sân. Acolo, pe bancă, în parc. Simt privirea lui. În ea pare că se amestecă mândrie, calm, iubire. Un pic de surprindere față de gestul meu, multă tandrețe și sprijin.  Privirea acceptării o port în suflet şi acum, la opt ani distanţă. În ea stă esența a ceea ce este pentru mine alăptarea în public.

Anul trecut am semnat, la iniţiativa Mirunei Ioani, autoarea blogului Şi blondele gândesc  o petiţie on-line care să susțină alăptarea în public.

De altfel, asta este principala acțiune care se întreprinde legat de alăptare. Susținerea alăptării în public. Un gest firesc, natural, pentru care nu înţeleg de ce trebuie să facem atâtea flic flacuri şi triplu salturi semi-mortale în gura opiniei publice, oripilate să vadă un sân dezgolit, care hrănește un copil.

Am ales să semnez şi să promovez această petiţie pentru că m-am săturat să trăiesc vremurile în care luptăm pentru normalitate şi ridicăm lucrurile fireşti la rang de extraordinar.

Povestea mi-a amintit propria istorie legată de alăptare și alăptarea în public

Am născut în urmă cu opt ani și aproape jumătate. Pe atunci nu existau atâtea teorii de parenting sau consilieri în alăptare. Nici persoane care să te ajute să faci faţă avalanşei de “specialişti” care se pricepeau la toate şi dădeau sfaturi nesolicitate.

Am avut însă un înger păzitor, care trăiește în normalitate

Prietena mea stabilită în Statele Unite, specializată în pediatrie, m-a încurajat să nu întrerup alăptarea. Ea mă suna zilnic, uneori de mai multe ori pe zi, să vadă ce fac, ce face Ana, să îmi ia pulsul. Eu eram speriată – nu am fost deloc o mamă relaxată în primii doi ani. Ea mă liniştea şi mă aducea pe calea dreaptă.

Mi-a spus să nu mai cântăresc copilul non-stop, că  e boală curată

E perfect normal ca un copil să scadă în greutate. Mai ales dacă a fost prematur. La fel de normal este să nu ia atât de mult în primele 2 luni. Va recupera. Fix așa a fost. Mi-a spus să nu  cumva să îi administrez ceea ce îmi dăduse pediatrul pe la şase săptămâni. Un siropel de “calmare” , asemănător Romerganului de pe vremuri.

Când toţi ofalmologii din România mi-au spus să o operez pentru canalul lacrimar înfundat, că după 8 luni va fi prea târziu, Diana mi-a spus exact contrariul. Că se aşteaptă până după un an, pentru că între 7 şi 9 luni se rezolvă de la sine. S-a rezolvat pe la 8 luni, cu 2 săptămâni înainte de operaţia programată.

Asta a fost o paranteză, care să accentueze diferența de abordare a medicilor de la noi, ancorați încă în epoci apuse și ceea ce spune medicina în zilele noastre.

Tot prietena mea a susținut alăptarea. Oricând, oricât, fără teamă şi cu încrederea că nu există ceva mai bun pentru copil decât laptele de la mama lui.

Cu ocazia asta am aflat şi de fenomenul de crawling. Imediat după naştere, bebeluşul este pus pe pieptul mamei şi lăsat să se târască şi să găsească singur sânul, după care se duce instinctiv. Mai e tare mult până acolo. Cel puțin când am născut eu nici măcar nu auzisem de așa ceva.

Am reușit să alăptez exclusiv doar 4 luni și combinat până la șapte luni

Pentru că mă aflam  sub presiunea medicilor de aici, a diagnosticului de reflux gastric, a temerilor mele şi a urletelor Anei la fiecare masă. Dacă nu aveam susținerea prietenei mele, nu cred că reușeam nicio lună.

Existau foarte puţini medici care încurajau alăptarea. În schimb, recomandau formule care mai de care mai sofisticate, de care copilul meu, mic dar încăpăţânat, nici nu voia să audă. Am rămas cu pachete întregi de lapte pentru prematuri, pentru reflux, pentru te miri ce. Toate bazaconiile cu care medicii încercau să înlocuiască ce aveam eu mai bun, pe motiv că Ana nu se satură, nu creşte, e mică. Acum, la opt ani distanță, când mă uit la ea, îmi vine să râd. Atunci însă eram vulnerabilă.

De alăptarea în public eu una nu auzisem

Pentru că alăptam, mi s-a părut firesc să îi dau să mănânce când îi era foame. Am alăptat atunci când a fost nevoie. Pe bancă în parc, la terasă sau în vizite, alegând, tot instinctiv, să mă retrag într-o cameră, dacă era disponibilă vreuna, pentru a putea crea intimitate între mine şi Ana. Oricum ea nu se simţea bine prin alte părţi decât acasă  când era foarte mică și atunci o ajuta să fim doar noi două.

Ana la 3 luni, alăptată la terasă
Ana la 3 luni, alăptată la terasă

Eu am luptat mult ca să pot să alăptez

Nu am ştiut cum şi cui să cer ajutorul. Laptele meu nu curgea uşor, ci trebuia stimulat. Mă mulgeam zilnic, de câteva ori şi abia reuşeam să umplu 1-2 biberoane. Pentru că ziua plânsul la masă era mai violent, păstrasem alăptatul pentru mesele de dimineaţa foarte devreme şi cele de noapte. Ziua îi dădeam biberon cu lapte muls.

După patru luni şi jumătate cantitatea de lapte extrasă era tot mai mică, aşa că am apelat la completare. Până la şapte luni ne-au rămas alăptaturile de noapte, la care mă trezeam cu drag, deşi adormeam în fotoliu şi dormeam uneori şi 2-3 ore Aşa, cu ea în braţe, lipită de mine. O mamă obosită și speriată, un copil încărcat de temerile mamei lui. Amândoi cu multă iubire de dat și primit. Pe care alăptarea o scotea la iveală.

La şapte luni şi un pic Ana a refuzat singură sânul. Probabil nu mai curgea nimic de acolo, pentru că nu am avut nevoie de niciun fel de pastile, nu s-a umflat nimic, nu am avut dureri. Am suferit o perioadă după momentele noastre de intimitate pe care mi le oferea alăptatul. Am ales apoi să mă bucur de etapele care aveau să urmeze.

Acum, dacă aş mai avea un copil aş pleca la drum mai hotărâtă. Cu mai multă încredere în instinctul meu. În bebeluș. În normalitate. Aş alăpta mai relaxată, mai mult, mai tihnit.

M-aş bucura de momentele unice. Și, cu siguranță, aş mai căuta să mai surprind măcar o dată privirea aceea.

Citește și

10 lucruri complet inutile în primul an de viață al copilului

Pregătirea pentru adolescență începe la 4 ani

Cum să devii părintele blând de care are nevoie copilul tău

Cum mi-a îmbunătățit o provocare de parenting relația cu copilul meu

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

Sursa foto – Parenting.com

Posted in Lumea Pisicii, Parenting

Related Posts

12 Comments

  1. Magda

    Ce frumos ai povestit Ioana! Iti admir curajul si frumusetea cu care ai povestit despre experienta ta! Ce bine imi pare ca exista mamici ca tine care incurajeaza alaptatul in public. Poate la un moment dat o sa ne trezim si noi intr-o lume mai normala decat cea in care traim astazi. 🙂 Ana e o norocoasa ca te are ca mamica! Sanatate si crestere usoara! 🙂

  2. Dana Ganja

    Ce greu trebuie sa va fi fost – și ție, și bebelușei! Și ce noroc cu prietena ta, fara sfaturile și susținerea ei probabil fetița ta ar fi primit mult mai puțin lapte viu.

    E de admirat faptul că susții alăptarea, cu atât mai mult cu cât ți-a fost greu! Jos pălăria!

    • Ioana Marinescu

      Multumesc, Dana! Nu a fost usor, dar pastrez amintiri frumoase 🙂

  3. Ina

    Foarte fain povestești… Noi la David credeam că va fi floare la ureche, Alex avea doar un an și 4 luni. Nu ne ieșisem din mana… Însă David a avut un reflux de nu mai știam în ce poziție să-l țin, să sugă și să și rămână lăpticul la locul lui.
    Pe principiul sa fie clar din primele luni că nici un copil nu seamănă cu altul…

    • Ioana Marinescu

      Multumesc! Da refluxul ne-a dat tare multe batai de cap. de fapt, din cauza lui am introdus completarea, nu mai puteam cu urletele si suferinta 🙁

      Toata lumea zice ca doi copii nu seamana deloc intre ei 🙂

  4. Laura Craciun

    Felicitari, mamica curajoasa! E mare lucru sa iti asumi alaptrea in public- pentru ca desi este unul dintre cele mai firesti si frumoase lucruri, la noi este inca privita cu mult scepticism, ca sa nu zic altfel..

  5. Schmitza

    un episod care face parte din evoluția fiecărei femei și stabilește ireversibil o legătură lăuntrică cu noi înșine și cele mai adânci frici ale noastre. Alăptarea!

    • Ioana Marinescu

      Dap 😉 Tu o traiesti chiar acum, norcoaso! SI mai esti si o mama relaxata 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.