Meniu Închide

Bogdana Pascal: despre scenografie pe înțelesul copiilor și adulților

Semnează scenografia unora dintre cele mai îndrăgite spectacole de la Opera Comică pentru Copii, susține unul din atelierele inedite de la OCC, atelierul de scenografie, unde îi introduce pe cei mici în tainele unei meserii fascinante și organizează spectacolul – atelier Salonul de scenografie. Este producător TV,
activează într-un ONG care promovează sportul și creativitatea în rândul copiilor. Coordonează o mulțime de proiecte frumoase și a fost inspirația pentru Omul OCC al lunii martie. Este Bogdana Pascal, unul din oamenii care se află mereu în spatele frumosului pe care îl vedem pe scenă, dar fără de care nimic nu ar fi la fel.

Bogdana a colaborat ca artist asociat la numeroase proiecte coregrafice internaționale, unde a realizat eseuri video sau instalații foto-video și de obiect, dar și cu Centrul Național al Dansului din București, încă de la înființarea acestuia, în anul 2004.

Cu Opera Comică pentru Copii colaborează din 2015 și a creat până acum costumele și decorurile spectacolelor „Fetița cu chibrituri”, „Jack și vrejul de fasole”, recentul „Alice în Țara Minunilor” (doar costumele), balete în coregrafia Corinei Dumitrescu, „Pinocchio” (coregrafia: Mihai Babușka), „Răpirea din serai”, operă de Wolfgang Amadeus Mozart (regia: Cristian Mihăilescu).

În 2017 a primit „Diploma de excelență” la Gala Operei Comice pentru Copii

Are în pregătire realizarea costumelor pentru „Figaro, Figaro, Figaro!” adaptare după „Bărbierul din Sevilla”, în regia  lui Cristian Mihăilescu, care va avea premiera pe 12 aprilie.

Am vrut să aflu de la Bogdana cum e meseria de scenograf, cum dă ea mai departe din meseria asta către copii și care a povestea colaborării cu Opera Comică.

Ce este un scenograf și ce face el?

Pentru mine, rolul unui scenograf este să creeze imagini care să genereze idei și care să rămână în percepția spectatorilor, indiferent dacă vorbim de felul în care arată personajele sau cum e decorată scena. Tot ce vezi pe scenă comunică ceva: un contrast, o geometrie, un accent, un obiect, volumul unei coafuri, linia unei jachete, și toate acestea trebuie să se plieze pe viziunea regizorală.

Scenograful este responsabil, alături de light-designer de felul în care se vede, se simte și comunică vizual un spectacol.

Costum, machiaj, bijuterii, pălării, peruci, obiecte de recuzită, decoruri, ba uneori și lumini sau video, afiș, toate acestea se conjugă în susținerea coerentă a poveștii spusă de regizor sau coregraf prin intermediul interpreților. Îmi place cel mai mult caracteristica asta multimedia a scenografiei. Lucrezi cu toate instrumentele înșirate mai sus și le mixezi, iar în primul rând lucrezi pornind de la text. Pe scenă faci de toate: design de costum, de obiect, design grafic, un pic de arhitectură, hair-styling, make-up, bijuterii, decoraţiuni şi multe altele, iar toate acestea trebuie nu doar să arate bine pe hârtie, ci şi să poată fi realizate, mai mult, să fie funcţionale şi rezistente.

E minunat! Mărturisesc, eu nu sunt un scenograf tipic, nici nu ştiu cum trebuie să fie, dacă e vreo regulă anume. Formarea mea în film şi televiziune cred că se reflectă în felul în care abordez vizualul în teatru. Încerc să privesc de departe un proiect, să am o vedere de ansamblu asupra felului în care arată, apoi îl decupez în secvenţe, mă apropii până la cele mai mici detalii şi fac zoom-ul ăsta înainte şi în afară, punându-mă permanent în locul receptorului şi în cel al transmiţătorului.

Cum a început colaborarea cu Opera Comică pentru Copii?

A început într-un mod cu totul neașteptat, în 2015. Într-o seară, cam pe vremea asta, am primit un mesaj de la Corina Dumitrescu, cu care mă știam destul de bine prin intermediul emisiunilor mele de dans de la TVR Cultural (pe atunci exista acest post tv). Chiar lucrasem destul de mult cu Corina în anii anteriori, când o invitasem să modereze o sesiune de interviuri cu mari stele ale baletului din generația de aur, în cadrul emisiunii pe care o realizam prin 2010-2011, „danceMakers”, și făcuserăm atunci o echipă destul de bună, aveam chimie, cum s-ar spune.

Lucrând împreună, cred că a avut ocazia să se familiarizeze cu proiectele mele artistice independent de ceea ce făceam în televiziune, cu stilul și viziunea mea și poate asta a determinat-o să mă cheme să lucrez cu ea la „Fetița cu chibrituri”. Poate ar trebui să o întrebi pe ea ce a motivat-o să mă invite

Eu pot doar să îi mulțumesc că prin ea, Universul m-a așezat din nou pe un drum fascinant de care mă cam îndepărtasem

Revenind la „Fetița cu chibrituri”, ne-a ieșit un spectacol sensibil și făcut cu atât de mult drag încât simt cum mi se umple sufletul de câte ori mă gândesc la el. Nu că celelalte ar fi mai prejos, dar acesta a fost primul meu spectacol complet și complex, cu text, costume, decoruri, recuzită, video și tot ce înseamnă univers vizual, a fost întoarcerea mea acasă, în teatru.  

Fetița cu chibrituri. Foto, Irina Epifan

Ce urmărești atunci când gândești scenografia pentru un spectacol dedicat copiilor?

Mă intrigă să văd genul de abordare: e pentru copii, nu contează, merge oricum.  Nu e deloc aşa, copiii nu trebuie subestimați. Ei sunt cei mai sinceri adoratori, dar și cei mai nemiloși critici. Ca să ajung la ei, încerc de fiecare dată să le prezint lucrurile foarte clar și etapizat. Clar nu înseamnă facil, pentru că știm cât de repede se plictisesc copiii când epuizează ceva. Clar înseamnă să nu îi duc inutil pe piste false, să nu le denaturez percepția, să nu îi șochez, să nu le creez confuzii.

Nu vreau să le dau toate dintr-o dată, dozez informația și le strecor elemente recognoscibile din actualitate, dar la modul sugerat, astfel încât să le provoc mici plăceri în a descoperi similitudini. De exemplu, capul lui Bebe-porc din Alice În Țara Minunilor s-ar integra bine în familia Peppa Pig, un desen animat cunoscut de copii. Țin cont de ceea ce văd copiii zilelor noastre, de ceea ce trăiesc, de stimulii lor și jocurile video, de trendurile actuale, și păstrez ceea ce mi se pare că ar avea conținut creativ, împletit cu stilul original al poveștii, cu dorința regizorului și cu propria mea viziune. Nimic nu este lăsat la întâmplare și niciodată nu am căutat calea cea mai simplă.

Să lucrezi la un spectacol pentru copii e o minune, e un privilegiu și o onoare

Dar e adevărat, să trebuiască să te ridici mereu la înălțimea imaginației lor și s-o și depășești pe alocuri, poate fi o provocare. Cred că mă ajută faptul că am citit multe cărți în copilărie, că sunt mamă și că am studiat mult psihologia copilului în copilăria mică a fiului meu, că i-am citit lui multe cărți și împreună cu el (care au un cu totul alt conținut vizual comparativ cu cărțile copilăriei mele), că lucrez permanent cu copii și toate astea îmi facilitează accesul la lumea lor. Îmi vine relativ firesc să mă pun în pielea lor. Mai cred că noi, cei care lucrăm pentru copii și o facem cu plăcere, păstrăm în noi o parte intactă a copilului etern, pe care o accesăm atunci când trebuie. În plus, am întâlnit aici o echipă de creatori pasionați, jucăuși, nebuni în sensul frumos al cuvântului, cu dor de imaginația neprihănită a copilăriei, pentru care nimic nu este imposibil.   

Care este spectacolul cel mai drag sufletului tău din cele realizate până acum la OCC?

Aș glumi și aș spune că următorul. Adevărul este că îmi e greu să nominalizez unul, aș simți că le trădez pe celelalte… nu pot alege, asta e clar. Fiecare proiect a avut emoțiile lui, provocările lui, partea lui de satisfacție și partea lui din ce nu a mers perfect și astfel am învățat din soluțiile găsite în fiecare caz, iar lucrurile au ieșit în final așa cum ne-am dorit. Țin minte fiecare trăire legată de fiecare proiect și mai ales contextul în care el s-a realizat. În fond, nu au fost atâtea titluri ca să nu le mai știu numărul. Deci toate îmi sunt extrem de dragi și sunt loială fiecărui spectacol de aici sau din altă parte.  

Despre atelierul de scenografie de la Opera Comică pentru Copii

Atelierul de scenografie e un proiect la care țin mult. A demarat în 2017 ca o continuare firească a Salonului de scenografie, un spectacol interactiv, unde copiii aflau etapele de realizare ale unui spectacol și chiar participau activ la realizarea unui fragment de spectacol, pe care îl țineam ocazional în Salonul Mozart al OCC, dar și în deplasare în școli, unde am avut niște experiențe unice. Distracția era așa de mare și copiii așa de încântați, încât am primit întrebarea din partea părinților dacă nu facem și cursuri de așa ceva.

Salonul de scenografie

Ceea ce facem noi la atelier este însă ușor diferit. Păstrăm partea de distracție, păstrăm familiarizarea cu etapele de producție ale unui spectacol, însă lucrăm mai mult pe partea de creativitate, și când zic asta, zic creativitate în orice fel: compunem texte pe care le transformăm în spectacol, demontăm clișeele din povești și inventăm alte personaje, croim și coasem costume originale în care joacă tot ei sau colegii de la cursul de actorie, ne imaginăm obiecte noi pornind de la cele cunoscute, învățăm tehnici de desen, un pic de anatomie umană, proporții, măsurători.

Facem de toate. Ne jucăm cu tot ce avem la îndemână și încercăm să dăm un sens lucrurilor pe care le facem, să identificăm gândul care stă la baza oricărei invenții, să ieșim din cutiuță aruncând prima idee la gunoi și să căutăm mereu altele noi.

Despre Alice în Țara Minunilor. Provocări și realizări

E un spectacol încă proaspăt, încă visez noaptea că lucrez la el, așadar nu am tocmai detașarea aceea necesară pentru a spune multe despre el. Am fost cuprinsă de o bucurie nestăpânită să aflu că voi lucra la el și am numărat lunile până am intrat cu costumele în producție. Cred că este visul oricărui artist, indiferent în ce domeniu își desfășoară creația, să aibă ocazia să lucreze pe textul lui Lewis Carroll.

Prima provocare a fost să uit toate acele spectacole și ecranizări fabuloase care ne persistă în imaginar, cu precădere cele ale lui Tim Burton. Să fim sinceri, cine nu se gândește instantaneu la Johnny Depp de câte ori vine vorba de Pălărierul nebun? Așadar, a fost un proces nu tocmai simplu de a crea propria noastră versiune de „Alice în Țara Minunilor” și sunt mândră că am reușit până la urmă, păstrând inspirația din text, să realizăm împreună un spectacol original și uimitor

Începând cu talentata Corina Dumitrescu, care a construit cu mare inspirație pe muzică tablou după tablou, trecând prin fiecare pas și fiecare gest al minunatei trupe de balet; prin fiecare ac și fiecare fir de ață cusute cu măiestrie în atelier de mâini pricepute și neobosite (chapeau bas, doamnelor!), până la creatorul decorului Vladimir Turturica, colegul meu în a compune universul vizual halucinant al acestei povești unice, cu toată echipa de producție a teatrului, căreia îi mulțumesc.

Altă provocare a fost să țin cont permanent că este vorba de un spectacol de dans, și încă unul cu multă mișcare și nu mereu simplu de realizat

Așadar, costumul a trebuit simplificat în unele cazuri, în alte cazuri Corina a adaptat mișcarea pentru a pune costumul în valoare și aici e o altă mare provocare într-o echipă: de-a ne ajusta permanent și a ne întâlni la mijloc cu ceilalți creatori, fără a ne încurca unii pe alții. În general, costumul nu trebuie să fie un chin pentru interpret, trebuie să-l lase să se miște în toate direcțiile, pantoful trebuie să fie comod, accesoriile de cap, toate măștile, gulerele și elementele care întregesc costumul să fie ușor de purtat, schimbat, întreținut.

Însă la dans toate acestea devin aproape niște constrângeri. Cum să fie și spectaculos, să permită și mișcarea, să fie și practic și rezistent? Noroc că cei care m-au ajutat la realizarea costumelor cunosc aceste provocări ale scenei de dans și din punct de vedere tehnic au găsit soluții, încât să nu simt că trebuie să fac mare rabat la creativitate.     

Costumele de la Alice în Țara Minunilor sunt spectaculoase

Despre Figaro! Figaro! Figaro!, marea premieră de pe 12 aprilie de la Opera Comică pentru Copii

În primul rând, e întâlnirea cu celebra operă a lui Rossini, dar nu oricum, ci în felul extrem de fresh și de accesibil prin care Maestrul Cristian Mihăilescu pune în scenă povești pe înțelesul tuturor. Apoi e vorba de Figaro, un hair-stylist simpatic, care face și desface tot felul de situații amuzante, și a cărui arie celebră va deveni hit – sigur se va cânta pe coridoarele OCC, prin mașini și prin casele oamenilor mult după reprezentații. Nu în ultimul rând, e o poveste întortocheată și colorată, care animă spiritele, accelerând pulsul protagoniștilor îndrăgostiți, de care copiii și părinții lor se vor atașa imediat, pentru că (numai și dacă mă iau după entuziasmul și calitatea profesională a echipei, în frunte cu regizorul) se anunță o montare savuroasă.  

Felicia Filip – Părintele este, nu o dată, cel educat de copil

Răzvan Mazilu. Trebuie să îmi acord provocări noi, care de care mai radicale. Interviu

Talentul copilului tău. Un proiect original Pisica pe sârmă

Când inimile cresc pe ritm de aplauze infinite

Copiii din distribuția Sunetul Muzicii

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

Posted in Lumea noastră, Opera Comica pentru Copii

Related Posts

4 Comments

  1. Simona

    Ce mult ma bucur ca ai scris de Bogdana, o stiu demult (baietii nostri sunt nascuti la o luna distanta) si mi se pare o femeie absolut fenomenala si personal si profesional!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.