Meniu Închide

Când a ajuns să ne fie așa frică?

Ies grăbită din metrou și mă îndrept spre scări. O văd pe bancă, butonează telefonul. E brunetă, îmbrăcată trendy și în poală ține  o gentuță șic. Nu are mai mult de zece ani. Mă uit în jurul ei și nu văd pe nimeni. Mă gândesc dacă o fi singură. Deși sunt departe de a fi un om panicos, în capul meu se derulează câteva scenarii. O poate aborda oricine, oare știe să nu intre în vorbă cu străinii? Dacă îi smulge cineva telefonul din mână? Dacă se oprește metroul și se sperie? Îmi amintesc cum am certat-o pe Ana azi dimineață, când mi-a deschis ușa fără nicio problemă, fără să întrebe măcar cine este.  Realizez că eu nu sunt așa și nici nu vreau să devin și mă întreb când a ajuns să ne fie așa frică?

Ne e frică să lăsăm copiii singuri în casă

Frică să nu vină vreun cutremur și ei să nu știe ce să facă. Să nu deschidă ușa cine știe cui. Să nu care cumva să avem vreun vecin cu gusturi ciudate, care să îi prindă pe scară sau în lift. Să nu lase focul aprins, să nu se joace cu ceva și să se taie, să nu le cadă vreun raft nefixat pe ei.

Ne temem să îi  lăsăm să meargă pe stradă

Ne temem de mașini, de oameni neatenți, de hoți, de violatori, de nebuni. Ne temem că o să greșească stația și o să se piardă, că o să se împiedice și o să se lovească rău și nu o să aibă cui să ceară ajutorul, că o să se lase ademeniți de cine știe cine, chiar dacă știu teoretic regulile.

Toate astea li se pot întâmpla și cu noi în casă sau de mână și la o analiză scurtă ne dăm seama de asta.

În realitate,  oamenilor a ajuns să le fie frică pur și simplu

Le e frică să dea CNP-ul pe o listă de semnături, crezând că cine știe ce se poate face cu el. Le e frică să semneze pentru o inițiativă, chiar dacă ar crede în ea, dar se tem să nu sufere consecințe. Le e frică să își facă publică adresa, să nu îi calce hoții. Le e frică să intre în vorbă cu oameni pe stradă, cine știe ce intenții au. Se uită pieziș unii la alții, nu mai zâmbesc, nu mai salută, nu își mai oferă ajutorul. Își trag geanta strâns lângă ei când sunt în metrou, își verifică de cinci ori mașina să fie încuiată.  Unora le e încă frică să facă plăți on-line, că dacă le dispare avuția de pe card.

Trăim o viață în frică și  încrâncenare

Ne e frică de politicieni, de autoritățile corupte, de sărăcie, că ne pierdem joburile, că ne lasă nevasta sau soțul pentru cineva mai tânăr, că ne îngrășăm și nu putem să slăbim înapoi, că ne epuizează copiii neuronii și înapoi nu cresc alții, că se duce naibii țara asta și n-o să mai avem nici după ce să stingem lumina. De la cele mai mărunte lucruri până la chestiuni serioase, frica ajunge să ne sufoce.

Îmi dau seama cel mai clar de asta când merg în străinătate și văd oameni relaxați. Oameni care zâmbesc și se complimentează fără motiv, care se oferă să îți facă poze sau să te ajute să găsești un loc pe hartă, care scot capul din pământ și din telefon ca să vadă un copac sau un copil. Oameni care nu au uitat să trăiască.

Nu știu dacă e de la nivelul de trai, de la corupție, de la lipsa de speranță

Știu doar că îmi doresc să schimbăm frica cu speranța, cutele de îngrijorare cu zâmbete, sprâncenele ridicate cu saluturi prietenești. Să ne învățăm copiii că nu toți oamenii sunt Bau-Bau și Baba-Cloanța și că poveștile se croiesc și la coadă la magazin sau la farmacie și în parc sau în curtea școlii. Că un zâmbet poate schimba ziua cuiva și un cuvânt schimbat cu un necunoscut îți poate aduce un prieten pe viață. Că liniile curcubeului pornesc de multe ori din palmele noastre și de fiecare din noi depinde un mâine mai bun.

Citește și

De ce vrem să facem copiii să tacă?

Când ai crezut ultima oară despre tine că meriți?

Eu trăiesc și pentru mine, nu doar pentru copilul meu!

Sindromul părintelui perfect de copil perfect

Fericirea e făcută din bucăți rupte. Tu le lipești între ele

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

Sursa foto – Freepik.com

Posted in Gânduri, Lumea noastră

Related Posts

2 Comments

  1. Simona

    Si mie mi-e frica, vine la pachet cu a fi mama. Lupt de cand am copii cu scenariile de groaza care se rotesc in mintea mea, “dar daca…” si aici poti completa cu absolut ce-ti trece prin minte 🙂 Dar in acelasi timp vrem copii independenti si hotarati si-asa mai departe. Deci prima frica trebuie sa mi-o infrang singura, sa am curajul si sa-i dau credit mai mult copilului, ei sunt foarte rezilienti si pot mult mai multe decat credem noi. In Ontario legea e obscura, nu precizeaza de la ce varsta ai voie legal sa lasi copilul singur in casa si cat, se precizeaza doar ca trebuie avuta in vedere maturitatea copilului si conditiile in care ramane. Ai mei au acum 9 si 11. De la 9 ani sunt trimisi sa mearga pe jos la scoala, 2km, cu doua strazi de trecut (una cu crossing guard, una fara), deci asta e primul an in care si Emmy va merge pe jos. Am inceput sa-i mai las singuri pentru putina vreme de cand avea Robert 9 ani, nu mi-a fost frica pentru ei cat mi-a fost frica sa nu-si bage vreun vecin mai “saritor” nasul unde nu-i fierbe oala. Anul asta de scoala a fost primul in care conjunctura serviciilor noastre ne-a fortat sa lasam copiii singuri in casa o ora in fiecare zi (ei ajungeau de la scoala la 3:45, domnul meu ajungea abia la 4:45, eu la 5:30), ne-am regandit strategiile de siguranta (cheie de rezerva, cod numeric de la garaj, chestii din astea) si totul a mers ca uns. A fost haios cand au venit copiii la un moment dat si ne-au intrebat daca ii lasam sa mearga cu grupul de prieteni pana la magazinul de mai jos din cartier sa-si cumpere inghetata. Prima mea reactie (mentala) a fost sa ma treaca fiorii. Domnul meu a facut ochii mari si a spus “asa departe vreti voi sa mergeti singuri?!” dupa care a trebuit sa-i atrag atentia ca scoala la care merg PE JOS e mai departe decat magazinul unde vor acum, si ca oricum sunt in grup, l-am convins repede. Dar am stat amandoi cu inima stransa pana au venit inapoi. E foarte fin echilibrul asta intre a-i lasa copilului libertate sa se dezvolte si sa-si gaseasca independenta si a-l tine totusi in siguranta. Vara asta am ajuns amandoi la performante nebanuite, copiii vin si pleaca dupa cum ii taie capul, singura conditie e sa spuna unde merg si sa fie acasa la ora stabilita, si noi incercam sa nu mai facem atac de cord pana ii vedem acasa inapoi… 😀
    Voiam doar sa subliniez una din diferentele majore pe care le-am remarcat eu intre Romania si alte tari (poate sunt exceptii, dar eu asa le-am trait) cand vine vorba de copii. In Canada copiii sunt un “bun comun”, sunt “copiii nostri” indiferent de cine le-a dat nastere. Am aceeasi grija de un copil strain care se nimereste in raza mea de actiune cum am si de ai mei. Si sunt linistita ca in majoritatea cazurilor, alti straini au aceeasi grija fata de copiii mei cand sunt in raza lor de actiune. Nu vorbesc doar de parintii copiilor din cartier sau de la scoala, am constatat la parc o data cand leaganul ameninta sa loveasca o fetita am sarit trei mamici pana sa percuteze a ei, nu si-a pus nimeni problema ca “nu e copilul meu”. La magazin cand un copil s-a cautat de toti maruntii sa-si cumpere guma si a constatat ca nu-i ajung, am sarit toti de la coada din spatele lui cu maruntis. Cand un copil intreaba cum functioneaza ceva, toti adultii din jurul lui incearca sa-l lumineze si sa-i explice si asa mai departe, ai prins ideea. Sunt “copiii nostri”, generatia de maine, cum ii crestem asa o sa-i avem 🙂

    • Ioana Marinescu

      Doamne, cat de bine suna asta cu “copiii nostri”. Cat spirit civic ascunde si cata normalitate! Foarte haioasa istoria cu magazinul si foarte misto procesul prin care le-ati dat independenta. Cred ca ii ajuta mult

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.