Meniu Închide

Când am aflat că numele e un dar

E noapte și în casă e o liniște din aia cum îmi place mie. Fără televizor care să bâzâie în surdină, fără șmecheri care ambalează mașinile pe șosea, chiar și fără mieuneli de Motocica, nu știu zău cum de nu își face cursele nocturne.

E Sfântul Ion, sau mai corect Sfântul Ioan Botezătorul. Și e ziua mea.

Mi-am primit deja surprizele de la Pisic și Pisicuță, cadouri inspirate și utile ca întotdeauna, urările au început să curgă pe Facebook,  încep să mă simt foarte bine. Și așa vreau să o țin, chiar dacă vremea și ora târzie de culcare a Anei mi-au dat peste cap planurile de a-mi bea cafeaua în oraș, la o anume cafenea, unde am văzut eu niște construcții în loc de cafele, de mi-au rămas gândul, inima și pofta agățate de căni.

Vreau să mă simt bine și dacă o să beau obișnuitul meu ness cu lapte în pijamale în bucătărie.

Și dacă nu o să am cine știe ce planuri. Fiindcă e ziua mea și nu toți oamenii se bucură de o aniversare suplimentară celei de naștere. Fiindcă nu toți au un sfânt căruia să îi poate numele. Eu am chiar unul mare, cel care i-a făcut botezul lui Isus.

Nu mi-a plăcut mereu numele meu

Ba chiar în copilărie și mai ales adolescență îl detestam la propriu. Nu mi se părea cool. Era așa, de la țară, în concepția mea zăludă de atunci. Puteam să am și eu un nume mai special, cu o rezonanță mai aparte. Putea să mă cheme Beatrice sau Bianca sau poate Miruna. Nu femininul de la Ion, ce-i aia? Ca să nu mai spun că sursa de inspirație a numelui fusese străbunica mea, ceea ce făcea să îmi displacă și mai tare. Puteau să se inspire și ai mei din vreun roman, vreun film, de la vreo vedetă celebră. Sau măcar să fi ales alt sfânt, un Mihail și Gavril, de exemplu. No, clar, Ioana nu părea deloc o alegere fericită, noroc că era doar un detaliu care nu avea să îmi strice în mod semnificativ existența 🙂

Din fericire, valul adolescenței a trecut și eu am început să îmi apreciez și să îmi iubesc numele

Să mă identific cu el și să realizez că nu mă văd purtând altul. Că îmi place cum sună, că nu e nici prea lung, dar nici scurt, că da, e un nume comun (dar parcă nu atât de supra uzitat ca Davizii și Alesiile din generațiile curente), dar eu îi confer unicitate.

Am realizat că este și cel mai cunoscut și folosit nume international, așa că în orice parte a lumii va fi ușor de pronunțat.

Am realizat că numele pe care îl purtăm fiecare e un dar, că poartă în el energia zilei în care ne-am născut, a bucuriei părinților noștri și că oricât de banal ar părea, pe fiecare în parte capătă propria rezonanță.

Azi vreau să mă bucur de mine și numele meu. Să mă simt specială, așa cum ar trebui să se simtă fiecare din noi măcar de două ori pe an. Să primesc telefoane – da, da, nu știu dacă am mai zis, dar de când cu mijloacele moderne, duc tare lipsa zilei întregi petrecute cu telefonul la ureche, nu în mână și să cânt tradiționalul Ionel, Ionelule sau mai modernul Give me hope Joana.

LA MULȚI ANI!

Citește și

Faptele bune se fac pentru oameni cât sunt în viață

Cum să devii o persoană mai calmă în noul an

Tu mai știi cum miros salcâmii?

Un exercițiu care mi-a schimbat, la propriu, viața

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

Sursa foto – Pexels.com

Posted in Dezvoltare personală, Lumea Pisicii

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.