Meniu Închide

Când şi cum le vorbim copiilor nostri despre moarte?

Moartea e unul din subiectele tabu despre care nouă nu ni s-a spus nimic în copilărie. Nu am fost întrebaţi ce credem despre asta, nu s-a interesat nimeni ce ştim, de unde ştim sau dacă ne sperie. A fost lăsat pur si şimplu să treacă şi să înţeleagă fiecare ce şi cum vrea. Eu îmi amintesc şi acum că aveam vreo 9 ani, eram cu mama şi bunicii într-un sat de pe lângă Vatra Dornei şi nu mai ţin minte în ce context am ajuns la înmormântarea unui bătrân, împreună cu alţi copii. Am stat în cameră cu mortul, am asistat la ritualul rasului, al îmbrăcatului şi apoi am mers la ceremonie. Eram singură cu copiii şi nu am avut pe cine să întreb nimic. Nu ştiu exact ce am înţeles eu atunci, cert e că mă urmăreşte şi acum imaginea acelui bătrân.

În jur de cinci-șase ani, Ana a devenit preocupată de subiectul moarte

Momentul a coincis cu moartea străbunicii ei din partea tatălui. Deşi nu era foarte apropiată de ea şi nici nu am expus-o în vreun fel evenimentului, dar i-am vorbit sincer şi deschis, ea a rămas marcată. Mult timp după aceea, asociat şi cu alte  frici ale ei, a început să se teamă de moarte. Îmi spunea aproape obsesiv că îi e frică să nu moară, apoi că îi e frică să nu mă piardă pe mine. Orice mic incident, de genul înecatului cu mâncare sau atingerii accidentale de o substanţă, de mult ori inofensivă, se lăsa cu frământări, în special la ora de culcare, întrebări multe şi temeri.

În timp s-a mai domolit, dar de fiecare data când povestim despre cineva, prima întrebare pe care o pune este dacă a murit, iar dacă răspunsul este pozitiv, urmează întrebarea dacă era bătrân.

Eu am încercat să păstrez o poziţie echilibrată şi deşi de multe ori m-am simţit neputincioasă în faţa fricilor şi întrebărilor ei

Am încercat pe cât posibil să îi ofer răspunsuri sincere şi liniştitoare. I-am spus că moartea este un lucru ce survine de cele mai multe ori la bătrâneţe şi atunci când nu se întâmplă aşa este vorba despre boli sau accidente grave. I-am spus că noi avem grijă de sănătatea noastră şi suntem atenţi şi în rest nu prea avem ce să mai facem, decât să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ocrotească.

I-am mai spus că sufletul celui drag ne veghează de sus, din stele şi că dacă cumva se întâmplă aşa ceva, este doar sfârşitul unei etape în corpul pe care îl avem acum pe pământ, nu sfârşitul spiritului nostru. Mă rog, explicaţia a fost mai pe înţelesul ei, dar cam asta a fost idea.

Dar pentru că este un subiect dificil şi delicat şi clar noi nu îl stăpânim suficient, astfel încât să le vorbim copiilor nostri cu lejeritate despre el, am apelat la sfatul specialistului şi i-am pus câteva întrebări Liviei Căciuloiu, psihoterapeut. În 2011, Livia a implementat primele programe de sprijin psihologic pentru persoanele care au pierdut un om drag, pe care le oferă încă în București.

În jurul cărei vârste încep copiii să conştientizeze  ideea de moarte?

Conform stadiilor de dezvoltare, conceptul de moarte (permanentă și ireversibilă) se formează între 5 și 7 ani, intervalul acesta cuprinzând înțelegerea a trei idei diferite care vor explica și conduce treptat la formarea acestui concept. Practic, pentru integrarea conceptului de moarte copiii vor înțelege mai întâi că tot ceea ce trăiește are un sfârșit, că funcțiile organismelor se încheie la finalul vieții și, în final, că această încheiere este ireversibilă, trăind însă și emoțiile asociate acestor realități.

Primele întrebări care pot apărea în cazul în care copilul nu se confruntă cu o pierdere sunt de cele mai multe ori legate de schimbarea anotimpurilor, căderea frunzelor, insecte pe care le omorâm sau animale de companie pe care le pierd- așa încât pot apărea la orice vârstă. În nevoia de a înțelege ordinea naturală- sau mai puțin naturală- a vieții, copiii ajung ușor la întrebările care țin de finalitatea ei cu întrebări adesea foarte directe și care cer un răspuns concret.

Copiii prin întrebările lor nu au nevoie de clarificări sau răspunsuri complexe. Este foarte important înainte de a răspunde sau a vorbi cu un copil despre moarte să știm cât înțelege, cât are nevoie să înțeleagă, la ce dorește să îi folosească informația și să îi oferim adevărul într-un mod adecvat vârstei lui și istoricului său de viață.

Este bine să iniţiem noi vreo discuţie în acest sens, sau este de preferat să îi lăsăm pe ei să vină către noi cu întrebări?

Fiecare copil este unic iar istoricul de familie și valorile după care se ghidează  sunt diferite. Pot să mă refer la două situații distincte: cea în care un copil are curiozitatea și nevoia de a înțelege un anumit eveniment care nu îl afectează în mod direct (cum ar fi ofilirea florilor sau descoperirea unei păsări moarte) și situația în care este afectat în mod direct de pierderea unui membru al familiei (sau a animalului de companie).

În prima situație copilul va pune întrebările la care are nevoie de răspuns în mod natural, pe măsură ce acestea apar. Până atunci, dacă apare în noi nevoia de a cunoaște mai bine ce înțelege și ce simte în legătură cu aceste evenimente, îl putem însoți prin observații care să îi creeze spațiul confortabil pentru o discuție ulterioară: “Am văzut că priveai trandafirașul acela, ai văzut că s-a ofilit. Vrei să mă întrebi ceva legat de asta?”

În cea de-a doua situație însă este nevoie să îi oferim o serie de informații atent alese, adaptate vârstei și întregului context, urmând să îl asigurăm de prezența și întreaga noastră disponibilitate pentru a răspunde la întrebările care vor apărea în timp.

Cum trebuie să reacţionăm dacă avem de-a face cu mai mult de o curiozitate şi deja vorbim despre o frică de moarte?

Este ideal să reacționăm de la primele semne pe care copilul le transmite în această direcție. Adeseori frica este tăcută și, implicit, mai puțin sesizabilă din exterior, iar asociată și cu rușinea de a fi etichetat ca “fricos” de cei din jur, teama de moarte poate fi într-adevăr ascunsă de multe ori părintilor pentru a nu dezamăgi.

Cum “arată” frica de moarte?

Frica verbalizată sau demonstrată prin comportament legată de posibilitatea pierderii unuia dintre părinti sau a unei persoane dragi. Frica neorientată într-un sens anume, de a nu rămane singur, de a adormi singur. Nevoia accentuată de protecție și siguranță. Toate acestea pot fi manifestări ale fricii de moarte.

În aceste situații, comportamentul suportiv cel mai potrivit este acela adaptat copilului, vârstei sale, contextului în care trăieste și în care această frică s-a declanșat. Părinții pot clarifica împreună cu copilul sursei- sau surselor- fricii. Când a apărut, în ce situație, ce a înțeles din situația respectivă. Îl pot asigură verbal și prin acțiuni concrete că este iubit și protejat și pot negocia unele schimbări pe care familia să le adopte pentru această perioadă (dormitul împreună cu un părinte, lăsarea luminii aprinse, etc.).

Este bine să discutăm în faţa copilului despre persoane care nu mai sunt printre noi?

Nu putem evita realitatea pe care o trăim iar în aceste condiții este important să expunem copiii la acele situații și informații pe care să le poată înțelege și gestiona, conform vârstei și nivelului lor de dezvoltare. Putem să vorbim despre persoane care nu mai sunt printre noi- dacă acestea sunt cunoscute copilului, cu grijă însă la cantitatea și tipul detaliilor pe care le împărtășim.

Nu cred că există educare prin frică ci doar accesarea unui comportament care să evite o pedeapsă. Cu siguranță putem proteja copiii prin exemple și discuții constructive și nu inducând teama de accidente.

Ce facem în cazul concret în care o persoană apropiată de copil moare?

Pentru a fi alături de copiii care au pierdut un om drag și pentru a îi da vestea într-un mod adaptat este necesar să ținem cont de trăsăturile unice ale copilului  – vârsta, etapa de dezvoltare, istoricul pierderilor, informațiile pe care le are despre eveniment. Mai este importantă  familia din care face parte  – tradiții de familie, valorile și credințele familiei, ritualuri de separare, relații de atașament. Contează mult și tipul de atașament față de persoana decedată și cauza decesului.

Este important ca persoana care îi da vestea copilului să fie una apropiată celui mic, care să îi poată fi sprijin și în următoarele zile.

În funcție de vârsta copilului informațiile oferite pot varia, însă mesajul este indicat să conțină termeni clari, să fie concis și să îi permită în final întrebări de clarificare. La începutul discuției, pe parcursul ei și la final, copilul are nevoie de asigurarea adultului că este iubit, protejat și că este în siguranță, iar pentru a îi oferi aceste lucruri este importantă menținerea rutinei în următoarea perioadă care îi va oferi copilului predictibilitate și confort emoțional.

Trăsăturile unice ale copilului și vârsta lui vor conduce împreună cu valorile și credințele familiei la răspunsul cel mai potrivit legat de participarea la ritualurile de înmormântare- în cazul în care acestea există în familie.

Nu toate familiile adoptă aceleași tipuri de ritualuri, acestea diferă foarte mult de la o zonă geografică la alta. Întotdeauna decizia de a participa sau nu la înmormântare este a părinților sau tutorilor. Ei pot alege să țină cont de dorința exprimată a copilului de a participa luând în considerare și alți factori specifici cu influență importantă în astfel de evenimente.

Dacă, spre exemplu, copilul înțelege ce s-a întâmplat și își dorește să participe, este important de știut dacă există un adult care să stea lângă copil pe parcursul evenimentului, în ce măsură persoana decedată poate fi privită de un copil sau dacă există posibilitatea expunerii copilului la imagini și sunete pe care să nu le poată înțelege și gestiona (așa cum ar fi țipetele sau plânsul puternic și necontrolat).

În situațiile în care apar în familie astfel de întrebări legate de participarea copilului la ritualurile de înmormântare, cred că este cel mai indicat să se apeleze la un specialist cu care să se discute aplicat, concret și să se identifice cele mai potrivite modalități de susținere a copilului în perioada aceasta.

În ce punct ar fi recomandat ca un copil să urmeze şedinţe de terapie, în cazul unul deces în familie?

Copiii au propriul ritm de dezvoltare și adaptare la realitate, care în cazul unui deces în familie este adeseori modificat. Iar pentru că cei mici nu au informațiile și modalități de coping pe care le avem noi, adulții, riscă să nu își poată explica ceea ce s-a întâmplat, să nu poată exprima adecvat emoțiile legate de eveniment sau să își facă planuri integrând evenimentul în viața lor. În cazul în care, după pierderea unei persoane apropiate, părinții observă că cel mic se închide în el, este poate mai timid sau din contră, agitat sau furios, în cazul în care apar somatizari sau probleme de somn iar părinții nu știu cum să gestioneze această situație ei pot apela la un psihoterapeut, ideal cu experiență în intervenția în doliu complicat și acut.

Este recomandată terapia şi în cazul în care copilul nu a suferit pierderea cuiva drag, dar totuşi are această frică accentuată?

Psihoterapia este recomandată oricărei persoane care observă că nu mai poate funcționa și nu se mai poate adapta la provocările zilnice ca înainte, așa încât în cazul în care copilului îi apar frici care invadează fără motiv prezent sau cunoscut, cu siguranță consultarea unui specialist este de folos. În aceste situații pe mine, ca profesionist, mă interesează întreg contextul de viață al copilului și posibilele zone care alimentează frica, vârsta copilului, însă și fricile actuale ale părinților și raportarea lor la această temă.

Există anumite jocuri prin care putem detensiona frica de moarte la copii şi dacă da, până la ce vârstă ne putem folosi de un astfel de instrument?

Cu siguranță, există jocuri care au chiar în centrul acțiunii dispariția, pierderea, regăsirea, moartea, iar copiii le joacă frecvent (Baba oarbă, Pititea, Rațele și vânătorii, etc.) însă putem inventa propriile jocuri prin care cei mici să își exprime frica și furia alături de noi, adulții, într-un cadru organizat. Personal, am folosit astfel de jocuri în scop terapeutic (cele menționate mai sus și alte câteva pe care le-am structurat în funcție de nevoile copiilor), cu diferite grupe de copii între 4- 16 ani și cred că unele jocuri pot fi utilizate și în cazul adulților, pentru o mai bună accesare și direcționare a emoțiilor.

În cazul copiilor, în aceste jocuri este importantă exprimarea emoțională- a furiei și fricii- și însuși jocul acesta alături de alți copii care îi acceptă și încurajează.

Există şi anumite lecturi recomandate sau grupuri de suport?

Părinții interesați de acest subiect pot avea acces prin intermediul internetului la literatura de specialitate actuală legată de pierderea trăită copii, la binecunoscutele Rețete de Jocuri ale lui Lawrence Cohen care se pot adapta situației și copilului sau la alte jocuri și activități de conectare emoțională care se pot inventa împreună. Cu siguranță, prezența lor în viața copiilor este cea mai importantă în acele momente iar reconectarea emoțională este cea care tămăduiește și liniștește sentimentele de vinovăție, furia sau frica.

Persoanele care au nevoie de servicii specializate pentru perioadă de doliu pot obține mai multe informații pe site-ul Liviei și al lui Alex Căciuloiu

Citește și

Cum ne poate ajuta NLP-ul în relația cu copiii noștri?

Cum îmi ajut copilul când îi e greu? Mici trucuri de relaxare și liniștire

Cum mi-a îmbunătățit o provocare de parenting relația cu copilul meu

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.

 

 

 

Posted in Lumea Pisicii, Parenting

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.