Meniu Închide

Când mama-i ciumă și tata-i mumă

Știi cum e la noi în casă? Eu cu tata ne distrăm. Și ne lălăim. Chiar dacă știm că avem treabă sau de ajuns undeva, dacă ne simțim bine, nu prea contează. Și vine mama. Și gata distracția. Începe cu hai hai, hai Ana, hai Tati, hai că e târziu, iar pierdeți vremea? Mama nu e distractivă deloc uneori.  Așa povestește Ana împărțirea simpăticiei la noi în familie. Tata e distractivul, eu spărgătorul de petrecere. El e amuzant, eu serioasă. El face slalom printre reguli, eu mai pun niște jaloane. Mama-i ciumă uneori la noi în casă

Așa a fost de când nici nu lega cuvinte, ci doar rânjea cu gura știrbă. Care i se lăbărța într-un zâmbet cu gingii duble când el intra pe ușă.

Ce conta că eu legănasem, alinasem, distrasem, spălasem, hrănisem, făcusem tot ce îmi stătuse în puteri și încă puțin pe lângă să mulțumesc alteța regală? Tata și doar el era capabil să stoarcă râsuri în sughiț, chiar și de la cea mai obosită versiune a copilului. El lua cu mâna și durere de dinți și febră și mârâială. El fura startul la băiță și o surprindea cu un plici de apă, care o făcea să facă valuri de râs. El îi făcea avionul, macaraua și alte figuri extreme, care mie  îmi înmuiau picioarele.

Acum, el e cel care vine la negocieri, în complicitate cu ea, pentru o cină la televizor în casă.

Pentru ora de culcare împinsă dincolo de limita mea de toleranță. Pentru o farfurie de fructe la o oră nu tocmai prietenoasă cu digestia. Cu el nimic nu mai “trebuie”. Nu că o lasă să i se urce în cap, deși face și asta uneori. Ci pentru că el știe să așeze regula în cea mai irezistibilă formă posibilă. Să găsească ceva-ul în orice banalitate. Să facă din cel mai categoric nu cel mai voluntar da.

Oricâte cursuri aș face, oricât aș citi, oricât m-aș repara la psihoterapie, nu am nicio șansă să îl întrec

Și nici nu vreau. El e eroul din viața ei. E mentorul pe care tocmai am aflat că fiecare copil trebuie să îl aibă ca să depășească stadiul de elev și să devină discipol. El e cel care, fără să își dea seama, desenează în fiecare zi, portretul robot al viitorului nostru ginere. Pe care, sinceră să fiu, nu îl văd prea bine, cu ce fișă a postului i se pregătește.

Până atunci, ea e în siguranță acolo, în lumea lor distractivă și lipsită de griji, din care îi mai întrerupe din când în când, o prezență tolerată cu destul drag și bunăvoință, așa stricătoare de petrecere cum e.

Citește și

Celălalt copil din casă. Și tu îl ai?

Din chinurile unui tată de fată

De la băiatul rău la tată de fată. 10 semne să îl recunoști 

În relația lor oglindesc visele mele de copil

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

 

Posted in Gânduri, Lumea noastră

Related Posts

6 Comments

    • Ioana Marinescu

      Dap, Ana e o norocoasa. Nici eu nu am fost 🙂 Multumesc pentru apeciere!

  1. Lilia

    E dragut atasamentul acesta al fetelor de tatii lor. Am trecut si noi prin asta. Si nici macar nu era nevoie sa fie el mai distractiv decat mine. Oricum era adorat.
    Dar la voi pare chiar o poveste frumoasa si sunt sigura ca nu te deranjeaza ca el e preferatul 🙂 Deocamdata e el 🙂

    • Ioana Marinescu

      Clar! Multumesc mult pentru comentariu si impartasirea experientei voastre 🙂

  2. Anca

    Si eu sunt mama unei fetite de 8 ani, care tocmai mi-a “declarat” ieri, cu o sinceritate adorabila, ca nu mai sunt atat de blanda cum eram odata. De ce? Fiindca toata ziua o cert, aka in traducere libera, am de la ea anumite asteptari pe care ea nu le considera importante (cum ar fi: pieptanatul, ordinea in camera, etc). De ce impun aceste jaloane, praguri, asteptari (sau cum le-or mai zice) nu stiu. Cert este ca imi place sa tin lucrurile sub control si ca in anumite cazuri exagerez. Ea are nevoie de libertate, mai multa decat am visat eu vreodata (la varsta ei) si in acest peisaj tata apare ca o insula salvatoare (mediator, distrativ, relaxant). Ma bucur cand rade cu el, este al doilea stalp al cunoasterii din viata ei. Pana la urma trebuie sa ne sprijinim si sa-i asiguram “hamacul” de siguranta. Doar ca mi-as dori ca uneori sa nu fiu atat de stricta si sa dau in mintea copiilor mai des, incat sa fiu cat mai aproape de sufletul ei.
    Mi-a placut articolul, mai ales ca m-am regasit atat de mult in cele spuse de tine 🙂

    • Ioana Marinescu

      Asa e, Anca, cateodata nu reusim sa gasim echilibrul si, din dorinta de a avea si autoritate, uitam sa ne mai si jucam. Tatilor le e mult mai la indemana pusul la minte copiilor. Dar cu un pic de perseverenta, ne iese si noua pana la urma 🙂

      Te mai astept pe blog

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.