Meniu Închide

Când moartea are nevoie de un râs în față și-o faptă bună

Miruna are 15 ani. E isteață și uneori sarcastică. Are o malformație la coloană și picioare. Este una din “norocoasele” paciente ale unui medic celebru prin experimentele făcute pe copii. Miruna a fost (încă) unul nereușit. De când se știe, picioarele ei prea scurte și strâmbe până la durere, o poartă pe holuri de spital. Când le părăsește, pentru scurt timp, dă piept cu viața. Locuiește cu o bunică de 84 de ani și merge la o școală de cartier, unde e ținta glumelor și miștourilor colegilor. Râd de ortezele ei, de mersul strâmb, de chipul schimonosit de durere. Dar Miruna nu se lasă. Îi privește în ochi și îi sfidează, așa cum își privește de-o viață destinul. Cu zâmbetul pe buze și demnitate. Un singur regret are: că s-a născut niște ani prea târziu ca să mai apuce să meargă la un concert al lui Michael Jackson, pe care îl adoră. Bunica îi alină oful, o ține în brațe și o mângâie.

Durerea bunicii o alină singura familie pe care Miruna și bătrâna o mai au, personalul medical de la HOSPICE Casa Speranței

Tot ei le sunt familie și Mariei și mamei ei. Maria are 11 ani și doi ochi albaștri ca peruzeaua, ascunși după ochelari cu rame vișinii și lentile groase. Are nevoie de ei ca să vadă, așa cum are nevoie de tratament permanent ca să trăiască. La 3 ani şi câteva luni, a fost diagnosticată cu tumoare neuroectodermală, un hematom care s-a spart și i-a invadat creierul. Au urmat două operaţii pe creier, după o serie de diagnostice puse greşit şi tratamente fără rost. La ambele intervenţii, Maria a fost în comă de gradul IV. Acum are și o pareză pe partea stângă, care îi face deplasarea dificilă. Corpul ei este atât de sensibil, încât un banal nas înfundat sau un strănut îi pot declanșa sfârșitul.

Maria

Mama o veghează zi și noapte și încearcă să îi aducă mici bucurii. Dincolo de suferință, Maria este un copil normal, vesel, cu dorințe simple. Pentru că tratamentele ei sunt foarte costisitoare, copila își dorește în fiecare an de la Moș Crăciun fructe și ceva bun gătit de mami. Altceva știe că ar fi peste puteri.

Primește mereu mai mult decât visează, prin bunăvoința personalului medical și a donatorilor și sponsorilor.

E greu să dai ceva unui om pentru care mâine poate să nu mai vină

Care trăiește fiecare clipă în durere și suferință. Oamenii aceștia își doresc lucruri simple. Încă un răsărit de soare. O oră fără durere. O zi fără umilințe. Deși își trăiesc zilele pe holuri de spital, în camere mici, în operații grele, găsesc puterea să mai râdă. Râd personalului care îi îngrijește, rudelor care nu i-au părăsit, necunoscuților care se nimeresc prin preajmă. Râd propriei sorți.

Pentru că moartea are nevoie de un râs zdravăn în față din când în când

Te iubesc până la cer şi înapoi! , îi şopteşte Maria zâmbind mamei, strângând-o cu putere în braţe Zâmbetul fetiţei vindecă orice durere.

Prin zâmbet trăiește și Ana și zâmbet vrea să primească de la cei din jurul ei, nu milă și ochi plânși.  Pacienții care înfruntă diagnostice înfricoșătoare n-au nevoie de lacrimile și cearcănele noastre. Le au pe ale lor. Au nevoie să știe că aparțin unei comunități responsabile și bine pregătite să îi crească, să-i îngrijească, să-i asume.

Ana

De la înălțimea scaunului ei cu rotile, Ana râde mereu. Așa o știe toată lumea , drept fata care râde din tot sufletul și alungă aerul de boală și suferință. Face pe Cupidon printre membrii personalului, cum prinde pe unul necăsătorit, cum caută să îl “cupleze” cu cineva în aceeași situație. Pentru că doar iubirea și puterea lui “împreună” vindecă. A învățat asta în cei 20 de ani de viață.

De la 1 an, de când a fost diagnosticată cu tetrapareză spastică, se agață de fiecare fir de speranță și bucurie. La majorat a purtat o rochie roșie cu un umăr gol și s-a visat prințesă. Spune povești, modelează fluturi de hârtie colorată și când e ajutată să se ridice din scaunul cu rotile, face chiar pași de dans. Asta face Ana.

Invită moartea la dans și îi râde în față cu poftă

Asta fac toți pacienții aflați în grija celor de la Hospice Casa Speranței. Și asta au nevoie de la noi. De zâmbete, de încurajări, de normalitate. De povești frumoase, de lucruri mărunte. Un banc bun spus la momentul potrivit, o rochie roșie cu un umăr gol, o prăjitură de casă coaptă cu dragoste, o felicitare cu fețe zâmbitoare, o mângâiere, o privire. Fiecare din noi poate aduce o secundă de “mai bine” unui om bolnav sau neputincios.

Luna aceasta, pacienții aflați în grija Hospice Casa Speranței, cea mai mare organizație de îngrijiri paliative din România,  au primit de la HARTMANN România 200 de pachete cu peste 15.000 de produse pentru pansarea rănilor cronice. Donația a fost realizată în cadrul campaniei – 200 de fapte mici in fiecare luna, desfășurată în  perioada septembrie – decembrie 2018 și prin care  HARTMANN România  se implică activ  în susținerea a patru categorii sociale aflate în situații de vulnerabilitate: bolnavi cu răni cronice, vârstnici, persoane cu oameni dragi internați în spitale și copii din familii defavorizate.

HARTMANN Romania se alătură prin această campanie eforturilor Hospice Casa Speranței, Fundației Principesa Margareta a României, Asociației Dăruiește Viață și Asociației MagiCAMP și oferă sprijin material prin donații de produse specifice nevoilor categoriilor sociale menționate.

Tu ce fapte mici faci pentru cei aflați în suferință? Intra pe www.faptemici.ro , sectiunea “Tu ce faci?”, află câte fapte mici și bune ai făcut din lista de 200 si lasa-te inspirat sa ajuti!

Despre compania HARTMANN

HARTMANN e cel mai vechi producător german de materiale de pansare și compania care a introdus pe piață primul pansament antiseptic, rămânând în istoria medicinei. De 200 de ani, HARTMANN inovează în domeniul medical, oferind soluții avansate pentru tratamentul rănilor, aparatură pentru diagnostic la domiciliu, produse pentru incontinență sau prevenirea riscurilor în sala de operații.

Citește și

Faptele bune se fac pentru oameni cât sunt în viață

Lăsați lacrimile mamelor să curgă, nu le mai opriți!

Mamele ar trebui să trăiască veșnic

Ne trăim viețile prin ecranul telefonului

Tu mai știi cum miros salcâmii?

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.

Posted in Lumea noastră, Povești de viață

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.