Meniu Închide

Când o mamă pierde un copil, vorbele pot adânci durerea

Am cunoscut-o pe Cristina la o petrecere de Crăciun. Am judecat-o atât de greșit atunci, când mi-a trecut prin cap gândul că este prea tristă pentru contextul respectiv, care îndemna la bucurie. Aflându-i povestea ulterior, mi-am dat seama că nu este vorba de tristețe, ci de o durere profundă. O durere care sapă în tăcere și pe care unii din noi nu putem și nici nu vrem să ne-o imaginăm. Durerea de a fi mamă de înger.

Cristina, blogger la Fun Parenting este mami de băiețel pe pământ și fetiță în ceruri și a acceptat să scrie pentru rubrica de povești durerea ei. Dincolo de cea provocată de suferința în sine, mai este și aceea venită din incapacitatea celor din jur de a empatiza cu adevărat cu părinții care trec prin această experiență.

Povestea Cristinei. Mamă de băiețel pe pământ și fetiță în ceruri

Înainte să rămân însărcinată cu Emma, o prietenă a pierdut o sarcină la foarte scurt timp după ce a aflat că ea există. Își dorea foarte mult un copil și apăruse când ea nici nu mai spera foarte mult la asta. I-am fost alături în durerea ei, dar nu i-am spus prea multe. Nici nu găseam nimic potrivit să îi spun, doar că îmi părea rău și că o voi ajuta dacă îmi va cere să o fac.

A doua zi m-am dus la birou să îl anunț pe șeful ei, și al meu chiar dacă eram încă în concediu de creștere copil. L-am ascultat cum îmi spunea că poate este mai bine așa, că a pierdut sarcina mai devreme, cu cât e mai târziu cu atât e mai greu.

Oricând e greu. Din momentul în care descoperi că în tine crește un pui de om, totul se schimbă. Deja visezi la cum va deveni viața cu el. Și când viața lui nu mai e, totul devine întunecat și bulversant. Prietenei mele nu i-am povestit niciodată asta, nici acum nu știe, chiar dacă după pierderea ei a reușit să nască o minunăție de băiat blond. Copilul curcubeu, cică așa li se spune. Ea a fost mai târziu unul dintre prea puținii oameni care au știut ce să îmi spună după ce am născut-o pe Emma și știam că o vom pierde curând. De fapt nici nu a spus mare lucru. Uneori tăcerea chiar ajută.

Gradul de durere nu se măsoară, poveștile dureroase nu se compară între ele.

Fiecare pierdere e unică. Fiecare moarte blochează mama în neputință, furie și dor. Nu o ajuți spunându-i că ”e mai bine că era mic”. Nu e bine nicicum, când îți dorești un copil îl iubești încă dinainte de a-l crea. Asta e o gândire cumva pragmatică din exterior și o pot înțelege, e principiul acela al timpului și conexiunilor, că dacă ai trăit puțin avându-l, suferi mai puțin. Poate. Dar e suferință, nu se cântărește, nu se măsoară, se trăiește.

Sfaturile, părerile, întrebările fac pierderea mai dificilă

Nu ajută nici ”poate e mai bine așa”. Binele pentru o mamă cu pântecul golit sau brațele goale, are chipul propriului copil. Atunci, alt bine nu poți cunoaște.

”Trebuie să mergi mai departe, ai cu copil care are nevoie de tine”. Știți, neputința nu se rezolvă cu putință forțată. Mamele de îngeri învață să trăiască cu durerea și dincolo de ea, plângându-și copilul. Dar nu trec peste moarte, indiferent cât de mulți copii în viața le țin de mână. Existența unui copil nu umple pierderea altuia. Vă spun sigur asta.

”Există un motiv, Dumnezeu a avut un plan mai bun” … plan bun care include moarte și suferință? Eu nu cunosc părinți care au găsit un motiv, dar știu câțiva care încă îl caută pentru că tot li se spune că ar exista. Eu nu caut motivul și nici nu vreau să inventeze careva pentru mine unul, oricât de nobil ar suna.

Pe mine mă înfurie și afirmația că acum pot să fac ceva pentru ca alte mame să nu mai treacă prin asta, dar poate sunt eu sensibilă sau poate e încă prea curând. Știți cât de dureroasă este lupta asta? Cât ne ține în loc procesul intentat tocmai pentru a încerca să ajutăm alți părinți să își crească, acasă, copiii? Nu, nu este un motiv, este doar ceea ce mai putem face, noi, acum, cu ceea ce trăim.

Dar recunosc, aș fi preferat să o țin pe ea în brațe, în schimbul oricărei lupte

”Nu ai trecut peste asta?”, ”Trebuie să treci peste asta”. De un an și 3 luni învăț să trăiesc cu lipsa fetiței noastre brunete. Repet, învăț să trăiesc. Peste pierderea unui copil nu treci! Iar învățarea aceasta de a continua să exiști, de a găsi iar rostul și voința de a râde, este diferită de la om la om, de la situație la situație, pentru fiecare părinte are cursul și timpul ei.

”Eu știu pe cineva care a făcut X lucru și copilul trăiește” sau ”Și X a avut aceeași complicație, dar copilul a fost salvat”. Mă bucur pentru fiecare mamă care a stat cot la cot cu moartea și a învins-o și de fiecare dată când aud poveștile lor, cele care seamănă cu a mea, mă întreb ce nu am făcut eu așa cum trebuia să îmi trăiască fetița? Pentru mine de ce nu s-a putut?

”Veți mai încerca să faceți un copil, nu ?”. Până nu pierzi un copil, știi că asta este o posibilitate, dar o privești așa, ca o poveste a altcuiva, iar când devine povestea ta, înțelegi realitatea acestei posibilități. Cred că ai nevoie de mult curaj pentru asta, plus un corp sănătos să mai țină o sarcină.

Tăcerea e bună … și un umăr pentru plâns

Știu că vreți să ajutați. Știu că este greu să priviți femeia cu pântecul gol cum suferă. Știu că ați vrea să îi luați din durere. Știu că în viața asta nimeni nu ne învață cum să reacționăm spre binele unei mame care își plânge copilul. Știu că nu vreți să o răniți. Știu că pare ciudat să o priviți și să nu știți ce să îi spuneți, dar mai știu că, în astfel de situații, tăcerea e bună … și un umăr pentru plâns.

Citește și

Nu, nu este doar o sarcină pierdută. Niciodată

Bianca Brad. Când suferința capătă un sens (interviu)

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

Sursa foto – Pexels

 

 

 

Posted in Lumea noastră, Povești de viață

Related Posts

30 Comments

  1. Andreea

    Of! Nu știu cum poți să treci peste așa ceva…nu pot cuprinde cu mintea durerea pe care o simte o mamă într-o astfel de situație…:(

    • Ely

      O mama care a pierdut un copil sau o sarcina ramane cu durerea in suflet si un loc gol care nu poate fi umplut de nimic. Chiar daca zambeste nu inseamna ca a trecut peste sau s-a impacat cu ideea. E greu si parca de ce trece timpul e si mai greu

  2. Raluca Bădița

    Cândva am am pus pe grup un link către articol ,, mama de doi”, cred. Atunci Cristina a spus ca ea nu poate citi articolul meu. Nu am știut de ce, nici nu am căutat sa aflu, am bănuit ceva…
    Azi știu de ce și o înțeleg. Nu știu ce sa-înseamnă spun, dar știu sa tac și sa înțeleg. ..

  3. Stoica Magdalena

    La mine au trecut aproape 12 ani de la nasterea si totodata pierderea Theodorei… Durerea este aceeasi chiar daca apoi am nascut doi copii…Multa putere, mamica de Inger!

    • Ioana Marinescu

      Asa este, Magda, e foarte foarte greu. Imbratisari multe si tie!

  4. Anca

    Ma alătur si eu tie. Sunt o mămica de fetita acolo sus si a unui băiețel aici jos. Peste cateva zile se împlinesc 5 ani de cand micuta este ingerasa, durerea e la fel. Ai descris exact ce simt cred, majoritatea parintilor de îngeri. Stii ce m-a mai înfuriat pe mine? Faptul ca dupa tragedie, mai toate rudele si prietenii s-au comportat ca si cum micuta mea nu ar fi existat. Ori de cate ori o aduceam in discutii, parca deranjam si asta a durut si doare la fel de rau. In rest, mergem inainte cum putem. Te imbratisez cu mult drag!

    • Ioana Marinescu

      Si eu te imbratisez Anca si iti trimit ganduri bune si putere!

  5. Lucia Popa

    Buna ziua, am citit cu lacrimi in ochi, durerea aceasta e epuizanta…Sunt mama de mai multi ingeri, da…trei sarcini oprite in evolutie, o fetita moarta la trei luni , cand la nastere mi s-a spus ca va trai 24 ore. Apoi am nascut un baiat ca o minune , bun, frumos, sufletul meu. Cand baiatul se apropia de 8 ani , am mai primit o minunatie de fetita si am simțit că viata mea nu poaye fi mai buna de atât. Acum un an , la 19 ani.baiatul meu s-a sinucis, fara nici un cuvant, intrase la doua facultati si era student de doua luni….
    Mi-e dor de el in fiecare secunda , mi-e dor de zilele cand era, mi-e greu sa povestesc. Nu conteaza ce vârstă au copiii pe care ii pierdem , durerea e fara sfârșit, viata de zi cu zi pe care o privesti in față si iti vine sa-i urli si sa-i arunci toata suferința. Am scris mult, vroiam doar sa știți că există suferință peste tot, că gandurile mamelor de ingeri sunt îmbrățișate in cer.
    Pentru mine cea mai crunta propozitie e aceasta: cel putin mai ai o fata!
    Le-as striga celor care spun asta : tu pe care copil l-ai alege sa moara si care sa trăiască?
    Sunt alaturi de toate mamele îndurerate, suferința nu se domolește niciodata…

    • Ioana Marinescu

      O, Doamne, Lucia, ce suferinta. Nu am cuvinte…..imi pare atat de rau si efectiv nu stiu ce sa spun, orice cuvant pare gol si complet inutil. Iti doresc putere si te imbratisez virtual. Trimit un gand bun catre tine, suflet incercat!

    • Dumitrita Manca

      Aceleasi replici primesc si eu:”E bine ca mai acasa copii” sau :”Esti inca tanara daca mai vrei mai poti face..” etc.Un copil nu se inlocuieste cu altul sau altii oricat demulti ai sau vei avea.Nu conteaza varsta la care moare copilul pentru mama e copilul ei si suferinta nu o intelege decat cei care au trecut prin asa ceva.Un umar de plans, tacerea si rugaciunea multa ptr mangaiere sunt adevarate medicamente.

  6. Dumitrita Manca

    Aceleasi replici primesc si eu:”E bine ca mai acasa copii” sau :”Esti inca tanara daca mai vrei mai poti face..” etc.Un copil nu se inlocuieste cu altul sau altii oricat demulti ai sau vei avea.Nu conteaza varsta la care moare copilul pentru mama e copilul ei si suferinta nu o intelege decat cei care au trecut prin asa ceva.Un umar de plans, tacerea si rugaciunea multa ptr mangaiere sunt adevarate medicamente.

  7. Pingback:FUN Parenting by Cristina Buja

  8. Pingback:Despre mame de inger si vorbele care ranesc | FUN Parenting by Cristina Buja

  9. Vlaudia

    Din păcate am trecut și eu printr-o experiența neplăcuta, astăzi este o luna de când băiețelul meu a murit. Băiețelul meu Matei care nici nu am apucat sa ne cunoaștem, a murit a doua zi după ce sa născut. La 24 de saptamani la un ecograf mi sa spus ca copilul meu nu mai este bine, nu mai are lichid amniotic, era o zi de joi, am fost trimisa la o clinica de specialitate in Cluj pentru a vedea cauza și ce s-ar putea face, bine inteles ca la fel, asta era deja luni, in toate zilele astea de joi pana luni, mi-au spus sa ma liniștesc, sa am grija de mine acasa, cum puteam, Nustiu, plangeam intr-una, îmi era frica ca o sa îmi pierd copilul. Luni am ajuns la programare, diagnosticul fiind o sarcina pelviană, placenta previa și fără lichid amniotic, mergeți inapoi, o sa va interneze di o sa stați sub supravegherea doctorilor, acolo o sa va spună ce este de făcut, am întrebat cum e copilul, a lăsat capul jos și au întrebat dacă este primul copil, le-am spus ca da, bineînțeles ca reacția am citit-o, adică nici o sansa fără sa îmi spună, M-am întors inapoi de unde am plecat și am dat rezultatul, mâine te înternam dar copilul nu are sanse sa ducă pana la 7 luni, asta însemnând ca copilul meu va murii, dar linisteste, odihnește-te și mâine vii la spital sa te internam, acolo au urmat analize, câțiva medici sa vada sarcina, la fel fiecare, capul in pamant și ne pare rau. După venirea analizelor ne-au chemat pe mine și tatăl copilului sa ne spună ca trebuie făcută de urgenta cezariana di scos copilul, exista sanse sa ma piardă și pe mine, deja copilul îl simteam cum se mișcă intr-una, el deja se zbătea in mine. Noi am zis ca vrem copilul și sa ma țină pana la 7 luni, mi sa spus ca pana la 7 luni, copilul nu are nici o sansa sa trăiască, dar asta nu era singura problema, mi-au spus ca o sa rămân fără uter și șansele mele de supraviețuire sunt 2%, pur și simplu eram Terminați, un copil care nu va trai și fără sansa de a mai avea copii, greu, am încercat sa ne consolăm, cumva sa ma facă mai tare, ca sa ies din operatie, noi o sa infiem un copil dacă nu o sa putem avea, va spun sincer ca am intrat in cezariana și le-am spus vrem copilul, sa nu mi-l omoare ca eu îl simt in viața , trebuie sa ies de aici, cineva ma așteaptă afara, plângeau toti, familia, el la pamant. Eu hotărâtă ca o sa fie bine, mi sa mai repetat povestea, copilul nu o sa trăiască, la 6 luni nu trăiește, sa terminat cezariana, după ce m-am trezit din anestezia totala, la 15 min mi sa spus ca copilul trăiește și mi-au salvat uterul. Dumnezeu a avut grija ca sa fie bine, însă a doua zi dimineata la 10 jumătate a murit, nu am fost lăsată sa îl văd, ei știau ca nu are sanse, avea 450 gr, mi-au spus ca o sa ma lase după ora 2, când o sa fiu mai bine, eu încă nu ma mișcam decât foarte putin, eram epuizata. Tot ce ma ținea era ca îmi știam copilul viu, ca sunt mama și voi mai fi. Însă după putin timp mi-au spus ca a murit, le pare rau, am vrut sa îl văd, mi-au spus, așa e mai bine, dar Defapt nu îmi este bine, era copilul meu, vroiam sa îl am in imagine, nici nu știu cum sa vorbesc, nici nu știu cum sa trec, îmi doresc din tot sufletul sa îl fi vazut, Nustiu cum era mai bine, tatăl la vazut, mi-a spus ca era perfect, o păpușa mică care dădea din mâini și din picioare, toti îmi spuneau sa îl consider o minune și decursul intervenției o lucrare dumnezeiască, ii mulțumesc lui Dumnezeu și doctorilor care au făcut intervenția din tot sufletul, dar plecarea lui așa repede nu o inteleg, nu inteleg oamenii din jur care îmi spun așa a fost sa fie, sau poate așa ii cel mai bine, adică eu nu puteam fi mama, era copilul meu.

    • Ioana Marinescu

      Offf, Dumnezeule, Claudia, imi pare atat de rau de durerea ta, de povestea asta cumplita. Te sfatuiesc sa intri pe site-ul organizatiei E.M.M.A, fodata de Bianca Brad, sa mergi la grupurile de suport. Vei gasi acolo mame cu povesti si trairi asemanatoare, vei gasi multa intelegere si multi umeri de sprijin. Te imbratisez cu drag!

  10. Edith

    Buna, am citit povestea claudiei si as vrea si eu sa va impartasesc durerea mea si a sotului meu. Au trecut 4 zile de cand mi sa nascut fiul Raul la 5 luni si ma simt distrusa nu stiu ce sa fac pe unde sa o apuc, sufletu mi greu ca o piatra, ma uit la pozele cu el si nu inteleg de ce a trebuit sa se nasca asa repede de ce sa grabit sa grabit la surioara lui care si ea sa nascut la 5 luni jumate, doi copilasi amandoi ingerasi. Pe fetita mea Sara nu o cunosc deoarece nu vroiau sa mio arate, dar pe Raul lam luat in brate, lam strans la piept chiar daca are doar 250 g e copilu meu si ma doare sufletu ca acum e intrun frigider asteptand sa fie ingropat pe 7 noiembrie. De ce mi la luat viata de ce eu care lam iubit asa mult nu pot sa il vad cresc, am asa multe intrebari si nu am nici un raspuns.

    • Ioana Marinescu

      Offf, Dumnezeule, Edith, nu stiu ce as putea spune, pentru ca nimic nu iti poate alina sufletul acum. Nu pot decat sa ma rog pentru linistea ta si a puilor tai din ceruri! Te sfatuiesc a intri si sa citesti materialele de pe site-url http://www.organizatiaemma.ro. Poti lua legatura cu Bianca Brad, ea ajuta foarte mult parintii care isi pierd copiii. Va poate fi alaturi in aceste momente, va poate da sfaturi, care chiar daca nu vindeca, poate pot alina putin de tot. Te imbratisez cu drag! Imi poti scrie pe ioana@pisicapesarma.ro daca vrei sa te pun in legatura cu Bianca

  11. Ioana

    Am citit cu ochii in lacrimi si sufletul pustiu…
    Am fost…sau …sunt mama de tripleti ..3 baietei de 2 ani jumate…in urma cu 3 luni….unul din ei a devenit ingeras….e foarte greu…il caut mereu…il plâng mereu…il vad mereu in ceilalti doi
    . În orice fac

    Nu stiu cum pot sa învăț să trăiesc cu durerea asta care imi macină sufletul

    • Ioana Marinescu

      Offf, Ioana, ce rau imi pare, te imbratisez virtual. Daca crezi te ajuta, poti intra pe site-ul Organizatiei EMMA infiintata de Bianca Brad. Ea ofera sprijin mamelor care trec prin astfel de situatii. Multa putere iti doresc!

  12. Andreea Ionescu

    Sunt perfect de acord cu articolul , exceptand un paragraf … Si anume , acela in care se speculeaza fie ca Dumnezeu nu ar fi in controlul acestui gen de situatii , fie ca el nu este suficient de bun cum pretinde , daca ne lasa sa trecem prin asemenea suferinta. In acest paragraf se spune ca durerea asta este atat de mare incat nici un motiv din lume nu este suficient de nobil ca sa o scuze . Indraznesc totusi sa zic ca , daca Dumnezeu exista , atunci nu ar trebui sa avem totusi decenta sa recunoastem ca El stie macar un pic mai mult decat noi . Si daca stie mai mult decat noi , nu este in masura sa fie crezut ?
    Nu este un comentariu impotriva celei care a scris .. Departe de mine acest gand !! Durerea ei nu poate fii inteleasa si o respect . Este doar referitoare la aceasta idee .
    Ceea ce vreau sa spune este ca , durerea sau suferinta noastra nu sunt un indicator real al lumii . Ele ne fac sa fim foarte subiectivi , si nu in sensul bun , doar de a ematiza mai bine . Ci ne deformeaza complet viziunea asupra vietii uneori . Dar Dumnezeu nu este definit de durerea noastra .. De suferinta noastra … El insusi a suferit cand a acceptat sa isi lase Fiul sa moara pentru pacatele noastre . A implicat planul Sau suferinta si moarte ? Absolut . A fost mai “nobil” acest plan pentru intreaga umanitate decat confortul Trinitatii in cer ?Absolut .
    Prietena mea trece acum prin aceeasi tragedie . Inteleg druerea in parte . Cum s.a scris si in articol , si daca as fi trecut eu prin asta , durerea fiecaruia nu poate fii comparata . Inteleg asta perfect . A nu se intelege ca o blamez acum pe doamna .. Ceea ce voiam sa spun e ca , intr.adevar exista un plan mai nobil chiar daca implica suferinta . Si afirmatia asta nu ar trebui sa provoace ura , prejudecata cum ca nu inteleg femeile care trec prin aceste tragedii adevarate , ci ar trebui sa aduca speranta . Speranta ca dincolo de durerea noastra , exista o Minte superioara care cu adevarat stie ce e mai bine . Stiu , suntem oameni si nu putem vedea dincolo de
    suferinta.. Dar Dumnezeusa ne ajute.

    • Ioana Marinescu

      Sunt partialde acord si cu dvs, dar o inteleg si pe Cristina. Fiecare percepe si traieste durerea in felul sau si pana nu suntem in situatia respectiva, nu avem de unde sa stim cum am reactiona

  13. Mirela

    Buna seara,sunt mamica unui ingeras pe nume Mara Ilinca.Am nascut prematur la 34 de saptamani.Era duminica ora 2:45 ajung la spital unde m-au internat la ora 8:15.Am simtit ca va fi bine, totul pana cand doctorul nu mi-a spus ca fata nu a mai pus in greutate si cantarea 1.200 g.Eram sub observatie timp in care imi faceau perfizii si injectii ptr punerea in functiune a plamanilor micutei mele.Eram monitorizata non-stop, ii auzeam bataile inimii si in jurul meu o gramada de medici.Doctorul mi a spus ca sansele sa fie cu probleme cerebrale, sa o scoata fara viata din pantec sau sa fie perfect sanatoasa sunt egale.Eu eram distrusa pana cand am intrat de urgenta in sala de operatie, si in tot acest timp vedeam in oglinzile de pe tavan cum ma taie.Eu in tot acest timp vorbeam cu D-zeu si negociam cu el spunandu-i sa o aud plangand pe Mara si cu mine sa faca ce doreste el.In acel moment am auzit un planset ca un pisoi si dadea din manute si picioruse, fetita mea respira fara sa aiba nevoie de ajutor si avea 1.200 g.Eram in extrem de fericita, am nascut la ora 22:13 a fost pusa la incubator.Dimineata la ora 9 am fost sa o vad, Cand mi a auzit vocea a stat nemiscata cateva secunde iar eu o mangaiam si o incurajam sa lupte asa cum si eu am luptat in 17.12.89 si am avut 980g.Ea ma ascultat si manca fetita mea laptic de la mine si a luat nota 9 abgar.Am trait cele mai frumoase 9zile.Timp in care fetita mea avea analize bune si era laudata de toata lumea.A 9 zi de viata fetita mea avea pulsul223 doctorul nu a bagato in seama avea cura inclestata si limba in cerul guri.Nu mai era constienta si doctorul a spus ca are umpic de tahicardie dar sa nu ma sperii si daca nu mananca nu i nici o problema ii va da asistentele sa manance.Si ma scos afata.Nu na lasat sa intru la ea pana la urmatoarea masa.In timpul acela am stiut ca imi pierd fetita dupa cum ma privea si se cerea la mine in brate.Doctorul ia pus diacnostic gresit si in loc sa o trateze de infectie a tratato de altceva.A transferato la alt spital in stop-cardiorespirator.A fost resuscitata de 4 ori si doctorita a spus ca sansele sa traiasca sunt 0si sa ne pregatim pt cei mai rau.Am crezut ca mor.A mai trait 12 ore si cand ma duceam la ea ii scadea pulsul,si mie la fel.Nu am mai avut voie sa stau langa ea pt ca ma pierdeau si pe mine.Ma doare faptul ca exista medici care fac meseria aceasta degeaba, ca nu vor sa imi dea dosarul fetitei pt ca legea este asa facuta sa ii apere.Au murit 10 copii in 5 saptamani.Fetita mea a murit din cauza unui virus din spital, si nu vor sa imi dea nici un document si nici raspunsul de la biopsie.Oamenii imi spun sa nu ma lupt cu sistemul ca ma lupt degeaba si ca asa eu nu voi putea merge mai departe.Eu oricum voi suferii dar stiu ca trebuie sa lupt pt ca asa ceva sa nu se mai intample.Doctorul meu ginecolog, nu mi a depistat trombofilia, nu mi a dat sa imi fac analize cand a vazut ca fetita mea nu mai pune in greutate si ca placenta sa maturat inainte de termen.Nu stiu cum sa pun mana pe toate analizele care i sau facut fetitei in spital.Sunt mandra de fetita mea pt ca a luptat pana in ultima secunda.Imi este dor de ea, dar stiu ca este prezenta langa mine.Stiti in 15 octombrie am fost impreuna cu prietenii mei sa aprindem lampioane.Din 10 lampioane doar unul sa aprins.Cel pe care eu l-am aprins.Seara am visat-o era fericita.Mi-am trezit cu numele de Asemina in gand si aflu ca este o organizatie pt copii.Ma doare sufletul!Imi este dor de ea si nu mai pot sa ies in societate.Eu o am acasa in urna am decis ca nu pot sa trec pe langa cimitir.Are locul ei acasa si se bucura de catei si de noi.

    • Ioana Marinescu

      Dumnezeule, Mirela, ce poveste dureroasa cata suferinta nedreapta! Mi-au curs lacrimile cand am citit ceea ce ai scris, esti cu adevarat o mama minunata, iar Asemina ta sunt sigura ca stie asta de acolo, din cer. Citesc acum cartea Juniper, fetita nascuta prea devreme, este despre o fetita nascuta la 23 de saptamani si care a trait, dar intr-o tara civilizata, in care medicii isi fac datoria si au competente. Ma doare sufletul pentru fetita ta si toti cei 10 copilasi morti in 5 saptamani si restul care au pierit si pier in fiecare zi. Si eu sa fiu in locul tau as lupta. As lupta chit ca stiu ca mor cu ei de gat, dar as face tot ce mi-ar sta in putere, macar sa stiu eu ca am luptat pentru dreptate. Acesti asa zisi medici nu au ce cata printre pacienti – mame si copii. Multa putere iti doresc, sa te intareasca Dumnezeu! Si sa iti poti tine intr-o zi copilasul viu in brate, sa ii povestesti ce surioara curajoasa si luptatoare a avut! Te imbratisez cu drag!

  14. Luisa

    Cata durere! Nimeni nu poate sa inteleaga durerea unei mame care si-a pierdut copilul. Acum o saptamana am pierdut si eu sarcina la 7 luni…Nici un doctor nu a găsit o explicație…nu am aflat cauza decesului…era un ingeras perfect normal….a trebuit să îmi provoace nașterea sa il scoată…numai eu stiu cata durere a fost în sufletul meu dupa ce l.am nascut si mi.am tinut copilul mort in brațe!

    • Ioana Marinescu

      Offf, Doamneeee, imi pare atat de rau. Te imbratisez strans!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.