Meniu Închide

Ce ne facem cu adolescența? Principalele idei de la evenimentul Oanei Moraru

Cred că v-ați prins deja că am puteri magice și pot transmite de la fața locului, chiar dacă nu sunt acolo. În timp ce eu umblam cu treabă prin alte urbi, la București se întâmpla evenimentul organizat de Oana Moraru, Adolescența și anii pregătitori (9-18), la care am acceptat cu bucurie să fiu partener media. A adunat ideile esențiale de la fața locului, special pentru voi și pentru mine,  Roxana Mirescu, câștigătoarea invitației la eveniment.

La eveniment au fost invitați psihologul Vistiana Long și câțiva adolescenți, care au povestit extrem de curajos despre sentimentele lor și problemele cu care se confruntă.

Vârstele emoționale ale copilului și perioadele de criza din viata unui om  sunt între 2-4 ani, adolescența, la 40 și la 60 de ani. Primele două sunt într-un fel de lanț cauză-efect.

Ce sădim în perioada 2-4 ani ne ajută sau ne încurcă în perioada adolescenței

Este foarte important să ne raportăm la copii ca la niște ființe ca și noi, care nu se sparg sau nu se strică dacă o să cadă puțin sau o să se murdărească. Dacă intrăm în panică la fiecare suspin al copilului, panică vom transmite.  În perioada 2-4 ani copiii au nevoie de autonomie.

Anumite etape sunt absolut firești în relația cu copiii noștri, mai ales când se apropie adolescența

Până la 12 ani, orice concurs de genul Comper, Gazeta și altele de genul ăsta sunt nocive. Ele sădesc în copii complexe de inferioritate sau superioritate. Doar 2-3% dintre copii, cei cu adevărat înzestrați reușesc să treacă peste aceste concursuri fără urmări nedorite.

În clasele a V-a și a VI-a se pot evalua destul de bine înclinațiile copilului.

La 12 ani începe procesul de pruning – eliminarea selectivă a sinapselor neesențiale, proces care permite creierului să opereze mai eficient. Este trezirea. Din roboțel, copilul începe să aibă păreri – Pe mine m-a întrebat cineva? Evident, asta trezește în părinți disconfortul că pierd controlul. Nu mai comunicam ca înainte? Nu suntem singurii. Tot ce poți face este să îți asiguri copilul că ești acolo pentru el când are nevoie.

Adolescenții vor o relație de egalitate cu profesorii și părinții. Dacă simt că relația nu este una corectă, se revoltă

Este foarte important să știm și să înțelegem că adolescentul are nevoie de o ancoră. Nu vrea neapărat sfaturi sau implicare. Vrea să știe că cineva este necondiționat lângă el, că îi redă echilibrul atunci când el îl pierde. Au nevoie de  familie și au nevoie să nu fie judecați.

Energia pe care o ai atunci când vorbești cu un adolescent este cea care ți se va întoarce

De aceea este bine să nu implici frica, vina sau acuzele voalate în relația părinte-copil.

Elocvent este exemplul celebrului neurochirurg Gil Bolte Taylor, care la 37 de ani a suferit un atac cerebral. Și-a pierdut memoria și nu își mai recunoștea nici mama. Atunci, mama ei a venit și s-a așezat pe pat lângă ea, iar energia ei extraordinară a ajutat-o să se vindece.

De regulă, părinții anticipează nevoi inexistente. De aceea, este bine să așteptăm de la copii să verbalizeze nevoia înainte de a da soluția. Când copilul verbalizează nevoie de a fi ajutat, atunci ne implicăm.

Rănile sufletești sunt la fel de dureroase ca și rănile fizice. Suferă pentru că are probleme cu alți copii? Prin suferință, copiii trec printr-o etapă necesară în evoluția lor.  Din suferință se nasc soluțiile.

La final, vă las doar câteva din mărturiile adolescenților prezenți la eveniment, așa cum le-am preluat de pe pagina Oanei. Cred că ele trebuie citite și analizate în liniște de fiecare părinte de copil aflat mai mult sau mai puțin aproape de adolescență sau în mijlocul ei.

Simt încă de la primul ”bună!” dacă mama are astăzi o agendă cu mine, un plan de control sau manipulare, dacă vrea să obțină ceva de la mine pe căi ocolite. Asta mă face să resping ce-mi spune, chiar dacă are dreptate. Nu îmi plac tertipurile; pare că nu-mi dă credit, că nu are încredere că pot alege bine.

Tentații sunt peste tot. Nu pentru că îmi spune mama să nu le primesc, nu o fac.

Cam după 15 ani, nu prea mai contează ce îmi spune ea că mi-e permis sau nu. Oricum, pot face multe fără să știe ai mei. Mi-ar plăcea să le pot spune tot, dar, uneori, în ochii lor, văd că nu îmi pot susține durerea sau prostiile pe care le fac. E ca și cum le umplu paharul. Și prefer să nu le spun, dacă anticipez că vor judeca și comenta ce ar fi trebuit să nu fac. Pe astea le știu și eu. De la ei aș vrea doar ascultare și mesajul că au încredere în mine, orice ar fi.

La liceu, unul sau doi profi sunt vii. Restul sunt apatici, simt că nu le pasă, că își fac ora din obligație. Deși îmi place matematica, număr minutele până la trecerea orei. Mă apuc acasă să învăț singur. Energia profesorului mă obosește. Plictiseala e ceva indus de starea adultului, de angajarea lui față de materia despre care vorbește. Uneori, până și un prof care țipă pare ușor interesat de noi și, prin urmare,mai acceptabil, cumva, decât unul care se uită peste capetele noastre, ca un adult în depresie. Școala e multă pierdere de timp. Adevărata viață în școală vine pe orizontală, de la colegi. De la profesori, foarte rar.

Citește și

Oana Moraru – Școala nu este garanția succesului în viață

Există fenomenul de burn-out la copii?

Succesul la școală al copilului depinde de implicarea părintelui

Unde se aude musca, se văd chipuri resemnate

De ce nu se concentrează copilul la învățat? Cauze și soluții

Învățământul în lume

Sursa foto – Freepik.com

Posted in Educație, Lumea Pisicii

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.