Meniu Închide

Cel mai important ingredient în educația copiilor este…

Mama ne lasă să stăm cât e bine pentru noi și nu trebuie să ne ascundem, că dacă ea spune că e vremea de culcare înseamnă că e chiar așa. Știu că nu pare a fi replica unui copil, dar sunt chiar vorbele Anei, în dialogul cu prietena ei cea mai bună rămasă peste noapte la noi. Veneau amândouă după câteva spectacole, mai aveau încă trei, iar noi negociam ora de culcare. Ana a simțit nevoia să îi facă acea precizare prietenei ei, care evident că a rămas ca la dentist și nu prea părea să o creadă. Povesteam zilele trecute cu învățătoarea Anei despre motivația intrinsecă și cea extrinsecă și îmi spunea că sunt extrem de puțini copiii care fac lucrurile pentru că știu că așa este bine pentru ei. Cei mai mulți răspund la recompense și pedepse, pentru că așa au fost învățați.

Oferirea de pedepse și recompense este cea mai eficientă metodă în educația copiilor. Pe termen scurt

În momentul în care răsplata dispare, se duce și motivația și cu cât se perpetuează această abordare, cu atât răsplata va trebui să fie mai mare și mai atractivă. Pentru Ana, recompensele, oferite în general de alții, pentru că noi nu am practicat asta aproape niciodată, sunt un bonus de care se bucură, dar efortul depus nu depinde de ce primește. Oricât ar părea de greu de crezut, într-o proporție destul de mare, copilul meu face lucrurile pentru că știe că așa e bine sau că va suporta consecințele și tot ei îi va fi mai greu. Înțelege când îi explic, iar dacă nu înțelege, cere explicații suplimentare.Când se face că nu înțelege, se lasă cu nervi și crize pe-adolescentine. De cele mai multe ori,însă, vine tot ea cu brațele deschise, spune ce nu i-a plăcut, ce a deranjat-o, ce își dorește și acceptă să stăm la discuții. Foarte rar este nevoie de recurgerea la metode precum privarea de televizor sau alt beneficiu, iar atunci când se ajunge acolo este nu ca pedeapsă, ci ca și consecință – te-ai lălăit la baie, nu mai avem timp de poveste, film, etc.

Nu am ajuns la acest rezultat din prima, ba chiar pot spune că acum, după 10 ani de parenting cât de cât consecvent abia se concretizează roadele

Uitându-mă în spate, mă întreb cum am făcut. Au ajutat, sigur, articolele, uneori cărțile – nu mă omor cu cititul de cărți de specialitate pe niciun subiect, de multe ori conferințele sau discuțiile cu specialiștii. Am funcționat mult pe instinct și pe adaptarea metodelor la ce funcționa. Am văzut că pedepsele și amenințările mai rău făceau, am încercat altceva. Acum zece ani nu se știau așa multe ca azi și mergeai mult și pe feeling. Am proiectat în viitor – cum vreau să fie copilul meu? și am acționat către acele să le spunem obiective. De exemplu, vreau un copil cu inițiativă, așa că nu o să-i spun stai aici cuminte! de fiecare dată când vrea să experimenteze sau să ceară ceva. Vreau un copil care spune ce vrea și își cere drepturile, atunci nu îl pun la punct cu argumentul eu sunt părintele, eu știu mai bine, ci încerc să explic cu argumente logice ce am de explicat. Exemplele sunt multe, dar cam ăsta a fost stilul de lucru.

Unele încercări au mers, altele nu. Ce pot să spun, însă, după 10 ani jumătate, când începe să se contureze mai clar viitorul adult, este că principalul ingredient în educația copiilor este răbdarea părinților

Întâi este răbdarea de a face în fiecare zi același lucru, deși în primele luni lipsa de interactivitate cu micul omuleț te ucide. Ștergi, speli, alăptezi, îmbăiezi, legeni, adormi. Din nou și din nou, de uneori te întrebi dacă nu cumva ți-ai luat doctoratul în schimbat de pamperși și n-ai aflat încă. Apoi urmează răbdarea aia activă, în care ridici de cincizeci de ori un obiect de jos, așezi de o mie de ori cuburile la loc, cânți de sute de ori același cântec, mai târziu răspunzi în gol la aceeași întrebare, iar și iar.

Adevărata răbdare începe însă la partea de educație

Când explici de un milion de ori același lucru și ai sentimentul că pisica, vecinul, chiar și tabloul de pe perete a înțeles, numai copilul nu. Când formulezi în fel și chip aceeași cerință, în fiecare minut, oră, zi, săptămână și luna următoare o iei de la capăt. Când dai exemple și ești privit cu niște ochi mari și inocenți de fiecare dată când se întâmplă o mică tragedie care îți aruncă progresul în punctul zero. Când ți se pare că vorbești în gol și în minte îți sună numai Doamne, ce-o să se aleagă de copilul ăsta? Când asculți și explici și iar asculți și dai exemple și demonstrezi și totul se întâmplă fix pe dos. Când mai vine și vecina și zice că o să vezi tu peste câțiva ani când n-o să te mai înțelegi cu copilul că îl lași să ți se urce în cap și vai și-amar ce-o să fie de voi. Când bunica dă mustrător din cap și-ți amintește cum v-a crescut ea și uite ce bine ați ajuns. Când vezi copii în jur care stau smirnă, doar al tău se mișcă, protestează, se opune. În momentele alea e cel mai greu.

Doar că răbdarea merge mână în mână cu încrederea. În tine și în copilul tău

Rezultatele pe termen lung nu se obțin bătând din palme, că de aia se cheamă pe termen lung. Educația “cu bățul”, cu amenințări, pedepse și recompense, poate da niște copii cuminți pe loc sau maximum până cresc puțin și se prind cum stă treaba sau până dispare ori se diminuează impactul pedepselor asupra lor. În fapt, este doar o veșnică luptă de care pe care, o încercare a părintelui e a se impune cu forța, prin metode pe care și el le-a învățat la rândul lui și care i-au fost aplicate.

Educația așa zisă cu blândețe este, după părerea mea doar o formă de respect, un mod de a trata copilul ca pe o ființă umană, de a-i respecta identitatea, de a-i seta reguli clare, limite rezonabile care să îi fie explicate, nu impuse. Presupune multă flexibilitate, putere de adaptare la situații, capacitate de a te recalibra pe parcurs, dacă vezi că lucrurile nu funcționează și FOARTE, dar FOARTE multă RĂBDARE. Pentru că rezultatele nu se văd pe loc, într-o oră, într-o zi sau într-un an, ci se văd într-o viață. O viață de om mic, pe care îl crești să devină OM cu adevărat. Ce pot să spun este că rezultatele se văd și ele se traduc într-un copil independent, asumat, empatic, atent, un viitor adult pe care ne-ar plăcea tuturor să îl avem în preajmă.

Credit foto – Olishka Photoraphy

Citește și

Nu mă supăra nu e un argument în educație

Învățați-vă copiii că viața nu e un tablou perfect

Ce facem cu copiii când trecem prin perioade grele în familie?

De ce ne-ncurajăm copiii să crească prea repede?

Nu mai creșteți genii, creșteți copii fericiți!

Oare cât timp o să mai aibă nevoie de mine?

Unde te grăbești? Mai ține-l în brațe puțin

Prea mic să mănânce singur, destul de mare pentru ciocolată

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

Posted in Educație

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.