Meniu Închide

Cum să crești un copil curajos și dezinvolt. Calități native sau cultivate?

Cel mai frecvent lucru pe care îl aud despre Ana este că e un copil curajos și dezinvolt, prietenos, îndrăzneț și foarte volubil. Că intră în vorbă cu toată lumea, răspunde și face conversație atunci când e întrebată (și atunci când nu e :-)), că e curajoasă și nu se dă în lături să încerce lucruri noi. Așa este și așa a fost de mică.

Nu îmi amintesc de vreun moment în care să fi fost retrasă, să îi fi fost “rușine” să ceară sau să întrebe ceva.

De multe ori, mai ales când era mai mică, ea era cea care mă încuraja să întrebăm, să cerem,să încercăm, atunci când eu mă cam codeam. Merge la magazin, la restaurant, la ghișee, oriunde și la oricine să întrebe ceva sau să ceară ajutor. Dacă vrea ceva, cere.  Întotdeauna politicos, fără să frizeze obrăznicia.

Nu cred să îi fi fost teamă să facă ceva catalogat drept “periculos”.

Pe când nici nu avea un an, eram spaima bunicilor din parc, pentru că o dădeam atât de tare în leagăn, încât aproape că sărea din el. Era leagăn  cu scăunel special și o dădeam cât mi se părea mie în regulă. Dacă era după ea, ar fi trebuit să o dau peste cap, dar mi-e că mă ridica protecția copilului, alertată de bunicuțe și bone :-). Cred că avea trei ani și un pic când am plecat în lacrimi de la un parc de distracții, fiindcă n-am vrut să o dăm în niște jucării cu limită de vârstă. Figura s-a repetat de atâtea ori, încât a trebuit să apelăm la o autoritate. Cu ea de mânuță mergeam și mai mergem și acum, când e cazul, la bodyguard sau la responsabilul de utilajul/distracția respectivă și îl rugăm să îi explice cum stau lucrurile.

Da, avem un copil curajos și dezinvolt. Ce am făcut noi pentru asta?

Nu i-am inoculat niciodată sentimentul de rușine

Nu i-am spus că e rușine să plângă, să țipe, să se teamă sau să ceară. Nu i-am spus că râde lumea de noi. Am tratat stările sau cererile ei cu normalitate, i-am explicat când și de ce erau nerezonabile și am discutat totul până am ajuns la o concluzie.

Nu am amenințat-o cu abandonul sau autoritatea altor persoane

Uite, vezi omul ăla? Dacă nu ești cuminte, vine și te ia. Chem polițistul să îți dea amendă dacă mai plângi. Plec și te las aici în parc. Sunt expresii binecunoscute, la care cei care au în grijă copiii apelează când nu mai au argumente. Am mai spus odată de ce nu sunt de acord cu nicio astfel de metodă și cred că ele alterează încrederea copilului în oameni și în părinte și, automat, îl fac să se închidă și să fie mai puțin comunicativ.

Nu i-am spus că este prea mică să facă ceva

Aud des în jurul meu “nu e de tine, tu ești mic, e pentru copii mari ” sau “tu nu poți, ești mic”. Copiilor le sunt tăiate aripile, sunt opriți din a face ceva încă dinainte de a începe. În spatele refuzurilor stau fricile și precauțiile adulților. Nu spun că mie nu mi-a fost frică sau că nu am fost reticentă. Am încercat însă de fiecare dată să trec peste propriile frici, să stau în spatele ei să să o încurajez să facă tot ceea ce și-a dorit. Când dorințele ei erau într-adevăr periculoase, îi explicam de ce nu se poate și când va fi momentul potrivit.

Nu am rezolvat lucrurile în locul ei

Vrei altă culoare de pai pentru suc? Te duci și întrebi dacă au altă culoare. Mai vrei o bomboană de la animatoarea care împarte dulciuri copiilor în mall sau la spectacol? Mergi la ea și întrebi frumos dacă mai are și îți mai poate da. Îți dorești un balon? Vezi dacă sunt de vânzare, cât costă și vii și îmi spui. Așa am procedat încă de când a început să vorbească și rezultatul este că aproape întotdeauna se descurcă singură și îndrăznește să ceară atunci când vrea ceva.

I-am oferit o paletă largă de opțiuni și activități

De la 3 ani, Ana merge la balet. De la 5 ani la canto și cor. A mers, când timpul a permis, la înot. Am trecut peste toate temerile și am trimis-o în tabără în ultimul an de grădiniță.  Schiurile le-a pus în picioare prima data la 3 ani, de schiat ca lumea a început la 4. A învățat să meargă pe bicicletă foarte devreme,  la fel și pe role. Am profitat de înclinația ei spre sporturi “extreme” și când a avut vârsta necesară a încercat tiroliana și traseele din parcurile de aventură.  Cred că a fost cea mai mică utilizatoare, la tiroliană cel puțin. Am trecut peste toate precauțiile și fricile –  nu a fost ușor- și i-am permis să testeze tot felul de lucruri, în limita siguranței. Cea mai recentă experiență a fost zborul cu moto-parapanta, pentru care mulți m-au “acuzat” pe sub mustață de inconștiență.

Cred că, cu cât vom fi mai deschiși să renunțăm la propriile frici în legătură cu copiii noștri, cu atât îi vom crește mai liberi și mai plini de inițiativă.

Eu zic că tot ce am povestit a ajutat-o pe Ana să devină un copil curajos și dezinvolt. Cred totuși că așa a fost și firea ei. Am vrut să aflu direct de la specialist cum stau lucrurile.

Am întrebat-o pe Gabriela Maalouf, psihoterapeut și blogger, cât este nativ și cât poate fi cultivat din personalitatea copilului și modul în care el abordează provocările, așa zisul curaj, dar și modul în care relaționează cu oamenii, așa zisa dezinvoltură sau îndrăzneală.

Încep prin a-ți spune că ai făcut o treabă minunată cu Ana, mulându-te mult pe tipologia ei. Ai urmat instinctiv niște pași care i-au confirmat ei că ceea ce este ea și ce simte ea e în regulă (inimă mare, mulțumesc, Gabi!)

Nu putem exclude nici natura cu care ne naștem fiecare, precum nu putem elimina nici modul în care suntem crescuți sau mediul la care suntem expuși.

Din păcate, felul în care ne abordăm copiii poate strica câteodată și asta se întâmplă deopotrivă la copilul dezinvolt cât și la cel ”timid”, eu îl numesc precaut.
Ne petrecem existența prinși în anumite convingeri, ca asta e bine și astălaltă nu, pentru că așa am auzit noi, pentru că așa au făcut părinții, bunicii, vecinii, pentru că am eșuat într-o încercare și ne putem singuri în cap că nu putem face din nou.
Convingerile limitatoare ( pentru că ele ne limitează viața și experiența, ne țin strânse ca pe un animal în lanț, de unde putem acționa pe perimetru restrâns) pot fi generale și despre noi. Ele sunt de genul Nu pot face sport! Nu pot ține dietă! Munca e grea! Copilăria este cea mai frumoasă parte a vieții!
Sau pot fi legate de copiii noștri și vin din frica noastră de a nu corepunde societății, de a nu greși, de a nu fi apreciați, validați, iubiți.

Și atunci luăm copilul dezinvolt și îi spunem: Iar vorbești ca o moară stricată? Obosești oamenii.Mai fă o pauză! Râd oamenii de tine. Ai să te lovești și ajungem la doctor. Oprește-te.

Sau copilul așa zis timid: Fac totul pentru tine și tu nu scoți o vorbă. Cheltui bani la atâtea activități și tu stai într-un colț. O sa ajungi pe străzi cu rușinea asta. Nu mai merg nicăieri cu tine.

Modul de creștere poate afecta tipologia unui om, creându-i frustrări legate de propriul instinct și de nevoia de validare.

În sens opus, încurajarea poate ajuta un copil să progreseze în a fi mai dezinvolt, dar poate și spori anxietatea eșecului.

Eu cred că noi părinții trebuie să înțelegem că nu există tipologii privilegiate.

Copilul dezinvolt nu este mai presus de copilul precaut. Câteodată pierdem multă energie încercând să schimbăm oamenii din ceea ce sunt în ceea ce credem noi că este bine sau că le-ar putea aduce succesul.

Natura nu ne-a lăsat întâmplător diferiți.

Suntem diferiți pentru că fiecare are nevoie să învețe sau să fie ajutat de altcineva cu alte abilități.

Soluția este să ne mulăm pe tipologia copilului, nu să încercăm să o schimbăm, acesta găsindu-și drumul potrivit naturii cu care s-a nascut.

Citește și

Nu mai creșteți genii, creșteți copii fericiți

Unde te grăbești? Mai ține-l în brațe puțin

Tu ce-i spui cel mai des copilului tău?

Aș vrea să stăm de mână toată viața

Tu cât respect îi arăți copilului tău?

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

Sursa foto – Pexels.com

Posted in Lumea Pisicii, Parenting

Related Posts

2 Comments

  1. Tudor

    Noi ne tratăm micuța pintzesă ca pe un oaspete. Cu respect. Cu veselie. Cu ospitalitate. Si, foarte important, cu responsabilitate. Chiar dacă sunt zile în care fac doar ce vrea ea sunt si reguli de la care nu fac rabat – de exemplu, toate hainele se pun la locul lor. Nu vreau sa vad pe jos rochite, fustite sau caciulite.

    • Ioana Marinescu

      Minunat, Tudor! Imi place mult cum va raportati la fetita voastra <3

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.