Meniu Închide

Ești copil mare, nu te mai prosti! Când este mare un copil?

Nu te mai maimuțări așa, ești copil mare, nu mai ești bebe! Nu mai plânge, e rușine! Ar trebui să îți faci ordine singur, nu mai ești copil mic să stau eu după tine. Cum adică ai obosit? Ești mare, asta trebuie să faci acum, școală, lecții, ai responsabilități, cât o să mai vrei să te joci? Ai crescut, acceptă asta!

Sună cunoscute replicile astea? Recunosc, ultima îmi mai scapă și mie. Nu chiar în forma asta, dar mă trezesc de multe ori gândindu-mă că, la 10 ani, Ana e un copil mare și ar trebui să se raporteze altfel la lume, la viață. Când îmi trece supărarea, cauzată de cele mai multe ori de problemele școlare, îmi dau seama că am niște pretenții absurde.

Apoi mă gândesc, totuși, când e un copil mare și ce înțelegem prin mare?

Noi, adulții avem pretenții de la ei în toate etapele de dezvoltare și îi cam grăbim la toate vârstele. 

Am întrebat-o pe Lavinia Sîrboiu ,psiholog in formare, emotional coach , consilier parental, care este de fapt adevărul și când este mare un copil, din punct de vedere al dezvoltării cognitive și emoționale.

Părinții se așteaptă mereu de la copii să facă diverse lucruri, conform cu vârsta lor biologică. Cât de importantă este vârsta emoțională a unui copil și cât este de diferită față de cea biologică?

Noi, părintii zilelor noastre, suntem foștii copii perfecți ai părinților noștri. Și, oricât ne-am strădui noi, folosim aceleași tipare parentale cu care am fost noi crescuți. Fără să se simtă văzuți sau auziți, fără să simtă că părintele ține cont de nevoile sale, copilul trebuie să fie la nivelul așteptărilor părintelui său. Pentru că, doar așa, părintele se validează pe sine în rolul de părinte.

Ne este încă greu să separăm povestea noastră de cum ar trebui să fim sau să facem în acest rol de părinte

Ne așteptăm de la copiii noștri să fie într-un anume fel sau să facă diverse lucruri pe care noi le considerăm normale la vârsta lor. Doar că în spatele acestor așteptări sunt nevoile noastre, sunt rănile noastre, nicidecum nu sunt despre copil. Și tocmai de aceea ne doare, ne enervăm și aruncăm cu vorbe grele când copilul nu răspunde așteptărilor noastre.

Copiii noștri au nevoie să se simtă văzuți. Și să le oferim spațiu să fie ceea ce sunt ei. Nu ceea ce am vrea noi să fie. Abia atunci când reușim să-i vedem, să le auzim nevoile și să ținem cont de ele, vom putea avea așteptări realiste de la copiii noștri, așteptări conforme cu ceea ce sunt ei.

Fiecare copil are ritmul lui. Și, când este pregătit, va face natural anumite lucruri. Faptul că noi suntem nerăbdători să-i vedem făcând ceea ce credem că este normal să facă la o anumită vârstă, nu are legătură cu copilul. Ci cu ceea ce ne spunem noi despre noi în rolul de părinte când copilul nostru nu este conform.

Mai mult decât ce trebuie să facă un copil la o anumită vârstă cred că ar fi normal să ne intereseze cum ne susținem copilul să facă anumite achiziții sau ce-l împiedică, ce blocaje are în a reuși anumite lucruri.

Copilul are nevoie ca părinții lui să creadă în el, atunci va ajunge să aibă și el încredere în sine

În primii ani de viață, îi grăbim pe copii, pe rând, să – meargă, vorbească, mănânce singuri, renunțe la suzetă, să fie atenți, să înțeleagă ce le spunem, etc. Cum ar trebui să procedăm să le obținem cooperarea fără să le întrerupem sau să le grăbim ritmul lor natural?

Mai degrabă decât să cooperăm, noi suntem obișnuiți cu controlul. Și ținem destul de mult la acest control în rolul de părinte pentru că știm „ că nu trebuie să ne pierdem copilul din mână’’. Și atunci vrem să se întâmple toate cum credem noi, când considerăm noi că este timpul. Ne este frică fără acest control pentru că, dacă nu se întâmplă cum credem noi, nu este bine, este greșit. Grăbim copiii să facă lucruri doar pentru a ne convinge că avem și noi copii buni, copii care corespund.

Pentru a reuși să obținem cooperarea copiilor este nevoie să renunțăm la control.

Și să-l înlocuim cu conectarea. Pentru a coopera, copilul are nevoie ca și noi, adulții, să mergem în lumea lui, să vorbim pe limba lui, nu doar să execute ce spunem noi. Mergând în lumea lui, alegând să vorbim prin cel mai îndrăgit limbaj al copiilor,jocul, fiind atenți la nevoile lui,copilul se va simți important pentru noi, se va simți văzut și va veni cu drag în întâmpinarea noastră.

Când un copil intră la școală, așteptările cresc. Să fie atent la ore, să își facă temele acasă, să fie disciplinat, să fie ordonat, să își facă curat, etc. Care ar trebui să fie abordarea corectă a unui copil de vârstă școlară, astfel încât el să nu simtă presiunea acestei schimbări?

Când copilul intră la școală, părintele uită să mai vadă copilul din spatele elevului

Își concentrează toată atenția către elev, având așteptări și pretenții ca el să se ridice la nivelul acestor așteptări. Uită că, de fapt, elevul își ia energia fix de la acest copil, din cât de bine se simte în pielea lui, cât de valoros se simte, cât de mulțumit este de ceea ce este. Odată cu intrarea la școală, copilul începe să fie ignorat, atenția părinților ducându-se către responsabilitățile elevului.

Da, este normal ca părintele să aibă alte așteptări de la copilul său care a intrat la școală. Dar asta abia după ce s-a asigurat că nevoile copilului sunt încă satisfăcute. Iar acel copil va avea în continuare nevoie de atenția părintelui, de timpul special petrecut împreună, de timp de joacă, de sentimentul că este iubit oricum ar fi.

Când copilul intră la școală, el se va adapta treptat noilor cerințe. Cu siguranță va simți greul din nouă etapă, se va opune acelor responsabilități, nu va respecta noile reguli. Dar atâta timp cât va simți susținerea părinților, când nu va simți ca este lăsat singur cu acest greu și va învăța treptat-treptat cum să-l gestioneze, el va prinde încredere în el și se va obișnui cu noile responsabilități.

Până la ce vârstă sunt copiii concentrați exclusiv pe joacă și cum ar trebui să punem problema astfel încât să le obținem cooperarea și pe zona școlară?

Pentru copii, joaca este modul lor de a fi în lume. Prin joacă ei înțeleg lumea, se manifestă pe ei înșiși și comunică cu ceilalți. Este absolut normal ca ei să prefere joaca în detrimentul temelor sau a altor activități „plictisitoare’ pentru ei. Până pe la 12 ani, cel mai accesibil limbaj pentru copii rămâne joaca.

Nu putem să le obținem cooperarea vorbindu-le pe limba noastră, din papucii de adulți. Pentru că ei nu înțeleg încă de ce este așa important să renunțe la joacă pentru a-și face temele. Este nevoie ca mai întâi, să ne conectăm cu ei, să mergem în lumea lor, să ne arătăm interesați de această lume, ca apoi, să le stârnim interesul pentru ceea ce ține de școală.

Este nevoie să le ascultăm temerile, să le observăm greul și să apreciem orice efort

Copiii au mare nevoie să ne simtă de partea lor în această etapă din viață lor. Să simtă că iubirea noastră nu se termină când iau note mici sau când nu au rezultatele pe care le așteptăm noi.

Un motiv de dispută între copii și părinți este ordinea din cameră și atenția copiilor. Cei mici pierd lucruri, uită, răstoarnă, etc iar părinții își doresc exact opusul. De la ce vârstă este un copil capabil să fie atent, ordonat, să nu mai uite și cum am putea să îi dezvoltăm aceste abilități?

În orice situație conflictuală cu copilul ar trebui să ne întrebăm de unde acționăm: din frică sau din iubire. Și o să observăm că, de cele mai multe ori, acționăm din frică sau din nemulțumire. Tot ceea ce nu ne place la copilul nostru – că nu păstrează curățenia în cameră, că nue ordonat, că pierde lucruri sau nu e atent la ceea ce îi spunem, spune ceva despre noi. Prin acel comportament al copilului noi ajungem la o rană a noastră pe care nu știm cum altfel să o gestionăm.

Ce ne spunem noi când copilul nu-și face curățenie în cameră? Ce e greșit la el?

Ce voce auzim noi atunci în mintea noastră? Cum erai tu, copil fiind, când părinții te certau că nu ești în stare să-ți faci curățenie în cameră sau să fii ordonată?

Copiii nu învață să fie într-un anume fel din ceea ce le spunem noi. Ei modelează ceea ce suntem noi în mod autentic. Și prin comportamentul lor ne apasă exact butonașele care duc spre ceea ce ne doare încă.Ne doare să ne vedem copiii dezordonați sau neatenți cu lucrurile pentru că ei sunt exact cum noi nu aveam voie să fim, pentru că eram greșiți. Și am fost certați, respinși, pedepsiți pentru a învăța să fim cum trebuie.

Ne este foarte greu să-i acceptăm pe copiii noștri cum noi nu am fost acceptați.

Ne este greu să-i învățam să fie ordonați sau atenți pentru că ei simt emoțiile noastre puternice, încrâncenarea noastră. Și se opun tocmai pentru că vor să vedem că această încrâncenare nu este despre ei, ci despre noi. Și ne arată exact ceea ce ne este frică să vedem la noi.

Abia când noi ne putem accepta copiii exact așa cum sunt , îmbrățișându-i și cu părțile lor neiubibile, vom putea să-i învățam să fie ordonați, atenți, responsabili

Am observat în jurul meu și, recunosc, chiar și la mine, că am tendința de a folosi vârsta ca argument pentru care copilul ar trebui să facă anumite lucruri și să nu facă altele. Cât este de viabil acest argument și cum facem copilul să se simtă atunci când îi tot accentuăm vârsta și responsabilitățile care vin cu ea?

Cred că știm cu toții că folosim acest argument când nu mai avem alte argumente pentru a ne impune părerea asupra copilului nostru. Când nu mai știm cum altfel să-l obligăm să facă sau să fie cum vrem noi. Dar nici prin cap nu ne trece că, în astfel de momente, să vedem ce vrem noi de fapt de la copilul nostru. De ce este așa important pentru noi că el să fie într-un anume fel.

În astfel de momente, părintele se simte lipsit de control. Și fără control, el este total dezorientat. Nu știe cum să obțină de la copil ce crede el că este bine. Și dacă copilul nu face un lucru-sau face un alt lucru considerat greșit-înseamnă că el este greșit. Și trebuie intervenit pentru a-l „repara’’.

În astfel de momente părintele este total deconectat de copil. El nu-și vede copilul, nu-l ia în seamă

Părintele vrea doar să obțină ceva de la copil, să simtă că este conform. Dar ceea ce transmite copilului este doar că el nu este suficient de bun, că nu face bine sau suficient ce face și ca nu-l poate accepta așa. Și chiar dacă va face ceea ce-i cere părintele, o va face doar să-l mulțumească, nu pentru că simte asta.

Cum altfel am putea face pentru a ne susține copiii să înțeleagă ce anume este nevoie să facă sau să nu facă conform etapei în care se află? Înlocuind controlul cu conectarea. Aflând și ceea ce au ei de spus. Creându-le spațiu să fie dincolo de așteptările noastre de la ei. Dându-le voie să aibă și ei voce,să-și spună povestea.

Citește și

Educație cu blândețe sau exagerare? Când e prea mult?

Uneori, o mamă e sacul de box al copilului ei

Profesor autoritar sau permisiv? Cum e mai bine?

Violența nu se pedepsește prin umilință

Nu mai creșteți genii, creșteți copii fericiți!

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

Sursa foto – Freepik.com

Posted in Lumea Pisicii, Parenting

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.