De ce ar trebui să faci ca mine?

„Eu îmi respect cuvântul, de ce tu nu o faci?” „Eu muncesc fără să mă plâng, de ce tu ai nevoie de pauză?” Aceste întrebări pot fi exprimate cu aceeași indignare, deși una se referă la respectarea unei promisiuni, iar cealaltă la așteptările pe care le avem de la ceilalți.

Am discutat anterior despre așteptările în relații și despre semnificațiile pe care le atribuim acțiunilor celorlalți. Aș dori să continui această discuție cu o presupunere des întâlnită: dacă ceva mi se pare normal, corect sau important, mă aștept să fie perceput la fel și de persoana cu care interacționez.

Adesea, cred că tu gândești ca mine, iar alteori, consider că ar trebui să o faci. Dacă eu sunt sincer și îți ofer încredere, aștept în schimb aceeași deschidere din partea ta. Atunci când constat că lucrurile nu sunt așa, pot să mă simt dezamăgit, dar pot ajunge și la concluzia că diferențele tale reflectă ceva negativ despre tine sau despre intențiile tale față de mine.

Când felul meu de a fi devine regulă

Toți ne bazăm pe experiențele pe care le avem. În mediul familial și în diversele experiențe, învățăm cum se manifestă afecțiunea, ce înseamnă responsabilitatea, în cine putem avea încredere și ce trebuie să facem pentru a fi acceptați. Unele concluzii le formulăm conștient, în timp ce altele devin obiceiuri atât de familiare încât nu le mai contestăm.

Din perspectiva psihologică adleriană, logica privată se referă la convingerile și interpretările prin care ne orientăm în viață, modul în care percepem oamenii și condițiile în care credem că putem avea un loc între ei. Această logică are o coerență bazată pe istoria noastră personală, însă nu se transformă automat într-o explicație valabilă pentru toți.

Dacă consider că un om serios muncește până la finalizarea sarcinilor, pot privi cu neîncredere un coleg care pleacă la timp. Dacă apropierea înseamnă să ne spunem totul, nevoia ta de intimitate poate părea pentru mine dovada unei ascunzișuri. Dacă eu consider prudența ca fiind esențială, disponibilitatea ta de a risca poate fi percepută de mine ca o inconștiență.

Tranziția este subtilă: „eu așa fac” devine „așa se face”, apoi „un om responsabil ar acționa la fel”. Stilul meu de viață capătă astfel autoritatea unei norme generale, iar tu trebuie să justifici de ce te abati de la ea.

În diferite aspecte ale vieții, de la muncă până la relații, caut adesea aceeași confirmare: vreau să văd în alegerile tale o validare a propriilor mele alegeri.

Pot avea valori bune și totuși să mă înșel?!

Aici este important să facem o distincție. O persoană care se consideră un reper poate fi corectă, muncitoare, organizată și atentă față de ceilalți, presupunând, din bună-credință, că și cei pe care îi întâlnește vor acționa la fel.

Dacă eu îmi respect promisiunile, pot să mă bazez prea mult pe promisiunea ta, fără a verifica dacă ești de încredere. Atunci când descopăr că m-ai înșelat, dezamăgirea mea nu reprezintă o cerere prea mare din partea mea. Poate că am oferit încredere pornind de la mine, dar comportamentul tău rămâne responsabilitatea ta.

În același timp, o valoare pozitivă nu face ca orice judecată formulată în numele ei să fie corectă. Pot aprecia munca și să mă aștept ca toți să muncească la fel ca mine, să rămână peste program sau să își organizeze viața în jurul carierei. Colegul care pleacă la timp poate fi în regulă, chiar dacă eu interpretez plecarea sa ca o lipsă de implicare. Valoarea și forma pe care le dau eu nu coincid întotdeauna. Seriozitatea unei persoane trebuie evaluată și în funcție de acțiunile sale, nu doar prin compararea cu obiceiurile mele.

Presupunerile pot merge și în direcția opusă. Dacă eu îmi calculez gesturile pentru a obține un avantaj, pot căuta un interes ascuns în generozitatea ta. Dacă eu evit adevărul, sinceritatea ta poate părea naivitate sau o strategie pe care nu am reușit să o înțeleg.

Există și reguli dăunătoare pe care unii le consideră normale: controlul mascat sub formă de grijă, umilirea justificată ca educație, supunerea cerută în numele respectului. Este esențial să examinăm conținutul acestor reguli. Deschiderea față de ceilalți nu ne obligă să acceptăm orice comportament.

De la diferență la amenințare

Mă întreb, uneori, de ce anumite alegeri ale altora ne deranjează atât de mult, chiar și atunci când nu ne afectează direct. Cineva își schimbă cariera, refuză o obligație socială sau își permite să se odihnească fără remușcări, iar noi simțim nevoia să-i demonstrăm că greșește.

Uneori, alegerea sa contestă o regulă după care ne-am desfășurat propria viață. Dacă am crezut că trebuie să mă sacrific constant pentru a fi iubit, cineva care impune limite și rămâne totuși iubit poate provoca întrebări incomode. Pot deveni curios, dar pot să-l și etichetez ca egoist, păstrând astfel explicația alegerilor mele.

În alte situații, diferența mă îngrijorează deoarece nu știu la ce să mă aștept. Este mai simplu să anticipez reacția cuiva care este similar mie, iar ceea ce nu înțeleg poate părea riscant. Acest lucru devine mai apăsător atunci când este vorba despre valori sau credințe ce îmi definesc identitatea: dezacordul tău poate suna ca o contestare a ceea ce sunt.

În relațiile apropiate, dacă pentru mine iubirea înseamnă acord, o opinie diferită a ta poate fi interpretată ca o dovadă că nu mă mai iubești. Dacă respectul înseamnă să nu fiu contrazis, obiecția ta poate fi percepută ca o ofensă. Ajung să interpretez autonomia ta ca un atac personal.

Nu orice dezacord urmează această traiectorie. Totuși, între „tu vezi altfel” și „tu îmi vrei răul” există o distanță care necesită dovezi, chiar dacă emoția îmi sugerează că explicația este deja completă.

Să te cunosc și când nu îmi semeni