Meniu Închide

Dragă mămică, te înțeleg atât de bine

Te-am văzut în parcarea hipermarketului. Mașina ta era la câțiva zeci de metri buni de mine, dar mi-a atras atenția fără să vreau țipătul tău. Urlai, la propriu, și aruncai cuvinte grele. Până să zăresc destinatarul, am auzit țipetele ascuțite care veneau din scăunelul de copil, am văzut trotineta pe care o îndesai nervoasă în portbagaj și mi-am dat seama că e un tantrum în doi, părinte-copil. Nu era nevoie să văd nimic din toate acelea, pentru că, înainte ca mintea să proceseze, inima a simțit și s-au activat în mine toate durerile. Mi-am recunoscut vocea, tonul, cuvintele, mi-am simțit neputința, mi-am întrezărit rușinea, regretul, atunci când criza se va fi terminat. M-am privit în tine, mică, fără apărare, fără control. M-am văzut îndesând cu obidă vreo jucărie în portbagaj, trântind ușile și urlând cât mă țineau plămânii. M-am văzut scoțând din mine toată frica, toată oboseala, toate întrebările, toată neștiința, toată îngrijorarea. M-am văzut privită și judecată, mai întâi de mine, apoi de trecători fără noimă, cum eram și eu pentru tine. Am simțit în piept gheara furiei, apoi în tot corpul valul remușcărilor.

Am ales să nu te judec. Doar te-am privit cu compasiune și cu sentimentul că te văd zilnic

Te văd în mine, cea de odinioară și uneori cea de acum, chiar dacă problemele s-au schimbat. Te văd în fiecare mamă obosită, speriată, depășită. În fiecare cearcăne, în fiecare pereche de ochi obosiți, ascunși după un machiaj făcut în trei minute, în fiecare zâmbet schițat forțat, în fiecare grimasă și nerv scăpat de sub control. Ne vedem una pe alta. Umblăm pe străzi cu capul sus, cu copiii de-o mână și un șir de jucării în cealaltă, facem cumpărături și mâncare, deși nu mai avem mâini disponibile. Afișăm pe rețelele sociale camere de bebe perfecte, zâmbete perfecte, ale lor și ale noastre, farfurii cu mâncarea perfectă, musai organică, vacanțele perfecte, clar child friendly. În spate ne stă povara nesiguranței că facem bine sau nu, a nopților nedormite, a febrelor păzite, a jongleriilor financiare, logistice și de toate felurile, povara lui nu-mai-pot. Și atunci nu mai putem și clacăm. Urlăm, țipăm, îndesăm acareturile cu furie în portbagaj, uneori ne bruscăm copiii și plângem în pumni cu lacrimi neconsolate. Dacă se-ntâmplă să ne vedem una pe alta în momentele astea, în cel mai bun caz întoarcem capul, dar cel mai des, acuzăm.

E prea greu de dus oglinda, așa că judecata e cea mai la îndemână

Îi luăm apărarea în gând copilului, că e mic și nevinovat și aruncăm cuvinte lipsite de înțelegere la adresa mamei care nu se poate controla și își varsă nervii pe un biet suflet nevinovat, traumatizându-l pe viață. Nici nu realizăm că mustrarea ne-o aducem nouă, judecata o revărsăm cu nesaț asupra vinovăției noastre. E greu să privești cu empatie un om care îți aduce aminte de momentele tale de umbră, de vinile și neputințele tale, de propria suferință.

Dragă mămică, am reușit să nu te judec, dar nu am putut veni să te iau în brațe

Ți-aș fi spus că înțeleg și știu cum te simți, că îți văd tristețea și remușcarea, sădite printre țipete și nervi, că îți aud judecățile. Ți-aș mai fi spus că nu ești singură, suntem sute, mii, milioane. Prea speriate de propria reflexie, prea rușinate de propria conștiință, prea ocupate să arătăm că suntem puternice și invincibile.

Te înțelegem, dragă mămică, toate ne înțelegem în adâncul sufletului, dar ne poate lua ani de cunoaștere și explorare de sine ca să avem curajul să ieșim să ne luăm în brațe.

Citește și

Unde te grăbești? Mai ține-l în brațe puțin

Mame cu doi copii, jos pălăria pentru voi!

E atât de mișto să fii mamă de fată!

Mi-e dor

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

Sursa foto – Freepik.com

Posted in Gânduri, Lumea noastră, Parenting

Related Posts

2 Comments

  1. Carmen

    Scriu printre lacrimi. Mare dreptate ai. Am si eu 2 buburuze. Una de 4 ani si 3 luni, celalalta de 1 an si jumatate. Si eu m-am gasit in astfel de situatii din pacate si asa cum spuneai si tu, mai devreme sau mai tarziu toate o facem, din pacate. Din oboseala, din vina sotului, din vina vecinului de la parter…nici nu conteaza…nu cred ca ar trebui sa cautam scuze ci solutii. Cert e ca nu e vina copilului, dar se reflecta asupra lui. Nervii nostri in viitorul lui. Nu ne da nimeni o carte atunci cand nastem un copil, o scriem noi odata cu trecerea timpului. Important e sa învățăm mereu cate un pic si sa ne corectam. Respect mami

    • Ioana Marinescu

      Mulțumesc mult pentru gândurile bune și pentru că ai empatizat cu randurile mrlr. Te îmbrățișez

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.