Meniu Închide

Du-te în pi..a mă-tii și pune-ți produsele! România, 2017

Lidl Mangalia, 9 iunie 2017 – Intru să iau o apă și pahare de plastic, câteva mere și ce s-o mai lipi, că mereu se lipește ceva extra de mână. Ajung cu cele 3 produse ale mele la casă și mă uit deznădăjduită în față. O coadă lungă se întindea la singura casă deschisă. În mașină sigur nimeni nu mai avea răbdare. După drumul ploios de la București la Mangalia și frigul care ne încolțea, deși calendarul arăta plină vară, toți voiam să ajungem. Să aruncăm un ochi la mare și să ne apucăm de pregătit nunta la care am fost și invitați-rude și decoratori și entertaineri – aici, toate meritele către Ana.

Scot telefonul să îl anunț pe Pisicul consort că va mai dura câteva minute. În timp ce vorbeam, aud că s-a mai deschis o casă și văd cu coada ochiului cum, prin stânga mea, se strecoară un cuplu, nici tineri, nici bătrâni, să zicem undeva pe la 60 ani. Inițial am crezut că se vor repoziționa la casa nou deschisă.

Surpriză! Indivizii își plasează ditamai căruțul fix în fața mea și încep să care produsele pe bandă.

Rămân siderată și primul impuls este să mă fac că n-am văzut. Îmi aduc apoi aminte de tot ce o învăț pe Ana. Să își apere drepturile și poziția, să rămână  fermă atunci când știe că are dreptate, să fie civilizată și să pretindă același lucru de la semenii ei. Brusc, mă decid să vorbesc.

-Nu vă supărați, tocmai mi-ați luat-o în față

-Păi dacă vorbeai la telefon!

-……Nu înțeleg, asta mă face cumva invizibilă?

– Noi am vrut să trecem la casa cealaltă, dar tu nu ne-ai lăsat și atunci ți-am luat-o în față. Dacă nu ești atentă.

Inutil să mai spun că nu au schițat nicio întrebare, nici un gest. Simt cum începe să îmi clocotească sângele și, automat, îmi piere tot calmul și amabilitatea din ton, deși nu asta îmi este intenția. Îmi spune mereu Pisicul că am de lucrat la a spune lucrurile calm, fără să mă mai aprind. Nu îmi iese încă.

Continuu să le spun că nu este normal ce au făcut și că sfidează legile bunul simț.

Ei vociferează la rândul lor că eu dormeam pe mine și ei au procedat foarte corect. Când vede că nu renunț, “doamna”, enervată la culme, trântește un deosebit de inteligent și clișeic “ce pretenții să avem de la o blondă”? Mă pufnește râsul și o întreb dacă un argument mai solid nu a găsit.

Le repet obsesiv că nu este normal și civilizat ce au făcut, că au păr alb în cap și ar fi trebuit ca odată cu el să dobândească și minimele norme de comportament. În acel moment, tot “doamna” aruncă bomba finală, dimpreună cu un sac de cartofi pe banda casei

“Da du-te, mă, în pi..a mă-tii și pune-ți produsele, că m-ai disperat!”

În acel moment simt cum tot magazinul cu paleții lui de făină și mălai, cu frigiderele eco-friendly, cu rafturile promoționale cu espadrile și pantaloni de in, îmi cade pe umeri. Nu mai pot să schițez decât un “Poftiiiiiiiiiim?”, aproape gâtuit de lacrimile pe care le simțeam venind.

Mi-am analizat rapid opțiunile – să mă apuc să o înjur la rândul meu și, mamă, ce arsenal aveam sau să renunț, pe sistemul “cel mai deștept”. Am ales a doua variantă. Pe prima am experimentat-o o singură dată, gravidă fiind, când m-am înjurat cu un meltean ca la ușa cortului. Atunci aveam hormonii în fierbere.

Acum aveam doar un gust amar și o întrebare obsesivă în minte.

În ce țară îmi cresc copilul?

Cu ce scop o educ cum mă pricep mai bine, o învăț reguli de bună purtare, îi insuflu valori? Da, bine, pentru ea o fac, în principiu. Dar când va ieși în lume? Când va merge pe stradă și va trebui să ocolească scuipații și rahații de câine neadunați de stăpâni, când va fi pusă la punct în orice parcare sau intrare într-o instituție de un purtător de ecuson de securitate și minte îngustă, când va sta la coadă și se va trezi înjurată de mamă de niște potențiali bunici? Atunci ce va face? Oare va veni să îmi ceară socoteală că nu am învățat-o “de bine” sau o să fie atât de echilibrată și de zen încât să nu îi pese?

Habar nu am, timpul îmi va arăta dacă fac bine sau rău, că eu altfel nu știu. Știu doar că nu îmi mai doresc astfel de felii de realitate. Că prefer să trăiesc în bula mea, departe de nesimțiți, mitocani, oameni agresivi, care își bruschează copiii și nepoții, înjură lumea la coadă sau se iau la bătaie – probabil ăsta era pasul următor, dacă eu marșam la provocări.

Voi cu ce felii de realitate v-ați confruntat în ultima vreme?

Au mai scris recent despre experiențe diverse colegele de blogosferă  – Anca – În ce lume nebună ne creștem copiii?, Cristina – Ne mai vindecam de nesimtire vreodata, Alina – Bunul simt nu se mai poarta,  Miruna– Noi nu ne ocupam de asta și Ruxandra – Aici nu suntem la piata.

Citește și

Afară din bula mea. Realitatea mă pocnește uneori în cap

Da, sunt anormală și sunt mândră de asta

Da, mi se întâmplă să fiu nesimțită. Sau proastă. Sau măcar bezmetică 

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

Sursa foto – Pexels.com

Posted in Lumea Pisicii

Related Posts

14 Comments

  1. Maria

    Buna,

    realitatea este dureroasa rau. Iti inveti unicul copil sa imparta jucariile, sa se joace cu copii in parc, sa ceara voie inainte de a lua jucaria unui copil, sa nu imbranceasca/agreseze alti copii. Si nu face asta. Nu poti explica copilului de ce jucariile ii sunt smulse din mana de alti copii al caror parinti impasibil butoneaza/converseaza/ nu se intereseaza. Cel mai rau ma loveste realitatea cand in parcurile mari trebuie sa-mi pazesc copilul de alti copii mai mari care il imbrancesc sau agreseaza verbal pe motiv ca este mai mic si deloc agresiv. Imi fac probleme de constiinta ca daca raman in tara asta, copilul meu nu se va putea sa razbeasca.

    • Ioana Marinescu

      Asa este, Maria, gandul de a pleca din tara, fix din cauza acestor neajunsuri, imi da tarcoale demult

  2. Fausta

    Draga mea sper sa nu te superi dar eu am ras cu lacrimi la articolul asta!(avantajul de a nu fi direct implicat)

    In lumea globalizata in care traim nici macar nu mai putem spera ca mai exista locuri fara asa ceva.Cumva trebuie sa ne imunizam si sa invatam sa-i acceptam pe altii asa cum sunt… dar stiu… e greu, fiecare are sacul sau de dus in spate.

    • Ioana Marinescu

      Nu ma supar, parte a povestii a fost amuzanta. Din pacate, insa, eu nu prea pot sa ma amuz 🙁

  3. Fata cu ochi verzi

    Acesta este un exemplu în plus că aparențele înșală, la fel și părul alb, anii, vârsta.
    Cine știe, poate acești oameni, în tinerețile lor, au fost cineva. Ar fi și mai înfiorător.

    • Ioana Marinescu

      Exact asta m-a socat si mai tare, ca pareau niste oameni ok, chiar respectabili…

  4. Andreea

    Uf! Eu am pățit-o recent tot cu un nene trecut de 60 de ani, deranjat de faptul că deschisesem ușa de la mașină să-l scot pe Tudor. Normal că durează până dai jos un copil mic din mașină, mai și ploua și el a început să vocifereze. Culmea, soția lui încerca să-l tempereze. Eu încep să cred că proverbiala înțelepciune nu vine cu vârsta…iar bunul simț clar nu are nici el vreo legătură cu asta.

    • Ioana Marinescu

      Offf, da, Andreea, din pacate asa este. Majoritatea oamenilor in varsta sufera sa lipsa de rabdare, de intelegere, de compasiune. Lasa impresia ca au uitat ca au fost tineri candva, ca au avut si ei copii, acum parca numai acriti de viata si pusi pe ciondanit sunt.

  5. Adina

    Oh, Doamne! Am scris si eu in ultimul articol despre o insulta primita in piata…
    Stii, si eu ma intreb ce viitor o sa aiba copilul meu aici. Dar stau si ma intreb, ca de facut nu fac nimic. Tot slalom cu carutul printre masinile parcate pe trotuar, tot printre rahati de caini, tot printre … nici nu mai zic.

    • Ioana Marinescu

      Da, Adina, stiu, si eu tot asa, ma plang si plang, de multe ori in gand, dar masuri nu prea iau…

  6. Sofia

    Nu va grabiti sa plecati din tara si sa visati la o Europa mai civilizata. Va invit in Franta, tara nr 1 mondial in domeniul nesimtirii. Nu exista zi sa nu ma lovesc aici de lipsa masiva à educatiei si a bunului simt. In plus francezul este si foarte pervers, mai ales cel cu studii superioare si cu putina functie. Eu vreau sa imi aduc copilul acasa la studii, intrucat notiunea de educatie aici exista doar in carti! Am intalnit si oameni extrem de civilizati, din care doar 10% de nationalitate Franceza. Tatal meu, om cu parul alb, i-a caracterizat cel mai bine: ce tara frumoasa, dar ce oameni urati! Va pot da zeci de exemple de agresivitate verbala la care am fost supusa, inclusiv in mari institutii! De fiecare data ma ridic si imi plec capul in fata parintilor si bunicilor nostri, care au stiut sa ne insufle dragostea de oameni, caci despre asta e vorba! Fruntea sus!

    • Ioana Marinescu

      Cam descurajatoare aceasta perspectiva, Sofia. Sincer, speram ca il alte tari sa fie altfel, iar mie Franta mi s-a parut o tara civilizata….

  7. David Popoviciu

    Of, vai, în ce țară îți crești copilul. Asta se întâmplă peste tot. Dacă tu îmi arăți o țară în care asta nu se întâmplă, îți plătesc eu un coș de cumpărături. În afară de Vatican, că acolo n-au supermarket.
    Eu aș fi fost sincer în material și aș fi spus că îl scriu din pură furie, nu că mă întreb cum să-l învăț pe copil să fie zen. Copilul trebuie să fie zen, auzi.
    Blondo! Yep.

    • Ioana Marinescu

      David Popoviciu, eu cred ca mai exista astfel de tari in lume. Dealtfel, sunt chiar convinsa ca exista. Nu stiu insa daca toata lumea se poate adapta acolo, pentru ca in sangele unora este mult prea multa proasta crestere. Si nu, materialul nu e scris din furie, tocmai de aceea am lasat o saptamana de la eveniment sa treaca, pentru ca furia sa se domoleasca si sa ramana doar amarul si ingrijorarea. Daca tie nu iti pasa in ce tara/lume iti cresti copiii, e bine, inseamna ca tu esti atat de zen incat sa nu iti pese! Cat despre remarca ta de final, fix ca doamnei din magazin iti spun, un argument mai inteligent nu ai gasit?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.