Meniu Închide

Cum îi învățăm pe copii să aibă limită la cumpărături de jucării?

Mama, vreau cățelușul ăla. Ăla care latră și face pipi. Te roooog, mami, te rooog. Și are și set de mâncare și chiar și cușcă pentru mers la veterinar. Și uite, trusa aia de doctor și păpușa care înoată și amuleta Sofiei. Șiiiiiii, maaaaaaaamiiiiii! Sună cunoscut? Ooo, da! Abundența de reclame de la televizor le dă de furcă părinților moderni. Mai sunt și rafturile ticsite din hipermarketuri și toate jucăriile așezate parcă să te împiedici de ele. Printre cutii de lapte și borcane de zacuscă mai lipsește să găsim câte o zornăitoare.

Când plecăm cu copilul de acasă după o banală pâine, riscăm să rămânem cu portofelul gol sau să ne știe tot magazinul.

Cum îi învățăm pe copii să aibă limită la cumpărături de jucării?

Ca în aproape toate privințele, și în ceea ce privește cumpătarea la achiziția de jucării, am început să o practicăm foarte devreme. Practic, din momentul în care Ana a întins prima dată mânuțele după o jucărie în magazin, am derulat procesul. Și nu l-am încheiat nici acum.  Ce am făcut concret?

Am explicat  și nu am mințit niciodată

Nici la vârste foarte mici nu au existat replici de genul “păpușa aia nu e de vânzare” sau “e a nu știu cui” “e stricată jucăria”, etc. I-am spus că nu o luăm, că acum am venit după altceva, că poate găsi acasă în colecția de jucării, deja foarte vastă, ceva asemănător și cu care poate nu s-a mai jucat demult. Sigur, poate nu înțelegea chiar tot și chiar din prima, dar a avut efect în timp.

Am oferit mereu alternativă

Înțeleg că îți place. Uite cum facem deschidem o listă de posibile daruri pentru – ziua ta, Sfânta Ana, 1 iunie, Moș Nicolae, Crăciun, etc, depinde de ocazie și apoi vedem câte lucruri se strâng pe listă și alegi la final din ele ce rămâne, ce zici? Procedând așa, mutam practic focusul de la dorință în sine și îi dădeam și ceva treabă de făcut. La scurt timp după întâmplare, deși lista era foarte lungă, pe ea mai rămâneau puține lucruri cu adevărat de interes.

Am lăsat-o să greșească și să experimenteze

Caz concret – cred că avea în jur de 4 ani, mai mult sigur nu. La TV era la mare difuzare o reclamă la un pinguin bolnav, Pin-Pin pe numele lui. Și Pin-Pin avea ba febră, ba roșu în gât, îi puneai termometrul și i se aprindea nasul, îi gâdilai aripa și nu știu ce făcea, comedie mare, care totaliza un sfert de chirie într-un cartier bun. Să tot fi fost vreo 300 de lei bazaconia. După ce am încercat toate argumentele logice și raționale, mi-am dat seama că până nu se va pârli, nu va învăța. Și am zis – Ok, ai 300 de lei la pușculiță? Avea, că tocmai ce fusese sorcova și mersese cu căciula la bunici. Ești dispusă să dai toți banii de sorcovă pe Pin-Pin? A fost.

S-a jucat cu el fix o săptămână, apoi a venit și mi-a spus că am avut dreptate, că a costat foarte mulți bani pentru ce știe să facă și că îi pare rău. A afectat-o atât de tare că și acum își aduce aminte și îmi spune că din momentul în care a ieșit de la magazin și-a dat seama de fapt ce greșeală făcuse.

Experimentul Pin-Pin continuă să fie un argument solid și acum, după atâția ani, când  o mai apucă vreo criză de “îmi trebuie neapărat Zâna care zboară dacă o întorci cu cheia și aterizează în cap”

Am testat în magazin cât sunt de reale reclamele de la TV

Acuma să nu vă imaginați că Ana e vreun extraterestru cu chip de copil, care învață din prima greșeală și gata, data viitoare nici să nu mai audă. Aș, evident că după pinguinul buclucaș au mai existat zeci de tentații, pe care le-am demontat cu grijă, una câte una. Înainte de un Crăciun, acum vreo doi ani, fascinată de o reclamă la TV, în care o fetiță își îndesa camera la propriu într-o jucărie de pluș, a început tânguiala că îi trebuie musai și ei. Pesemne s-a gândit că asta e rețeta magică pentru o cameră lună.

Ca să nu rămână cu oful că minunile de fapt există și eu, ca o mamă ea, îi îngrădesc accesul la ele, am luat-o pe copilă de mână, am dus-o la magazin, am luat drăcovenia de pe raft și am rugat-o să aducă câteva obiecte de îmbrăcăminte, să le îndesăm în burdihanul zânei cu chip de jucărie hidoasă de pluș. După ce s-a convins că inculpata jucărie “înghite” maximum o pereche de șosete și o căciuliță de bebe, s-a lecuit complet de reclame. Mai comentează la una la alta, dar deja vede hibele și minciunile de la o poștă. Chiar e o plăcere să ne uităm împreună la reclame acum și să le comentăm.

I-am acceptat sentimentele și manifestările aferente

Am lăsat-o să fie furioasă în urma unui refuz. Să plângă, să se revolte. I-am spus că o înțeleg, dar aia e situația, de data asta nu se poate.  Dar manifestările astea erau foarte rare. Cele mai dese erau unele mult mai jenante, din punctul meu de vedere. Lua jucăria respectivă, îi dădea pup, o îmbrățișa și îi spunea cu durere în glas – “Nu pot să te iau acum, poate altă dată, da”?. Totul garnisit cu un oftat lung.  Imaginați-vă doar privirile oamenilor către mama “ucigașă”. Și acum mai face așa, deși știe că detest scenele de genul ăsta.

Am făcut-o mereu conștientă de valoarea lucrurilor

Pentru că încă nu știe exact să estimeze cât înseamnă o sumă și care e valoarea reală a banilor, am căutat să fac comparații cu lucruri care știu sigur că îi plac. De exemplu, “păpușa asta costă cât o intrare la Therme, ești sigură că merită?” Sau “de banii ăștia plătim cazarea un week-end la munte”.  Poate nu funcționează la copiii mici și sigur nu din prima, dar cu perseverență merge până la urmă.

Am acceptat din când în când și cumpărături inutile

Am pus însă condiția să aibă valori mici. O mini figurină cu prințesă, un pliculeț cu nu știu ce prostioară, o cărticică nu știu de care. Chestii nu foarte costisitoare, cât să nu devasteze bugetul, dar să își facă și ea  un capriciu. Că doar și mie mi se pune pata uneori pe chestii de care nu am neapărată nevoie, nu?

Voi cum faceți să le puneți copiilor limită la cumpărături de jucării?

Citește și

Cum trezim copiii dimineața, altfel decât cu greu?

6 jocuri cu materiale reciclate. Cum îl înveți să protejeze natura?

Cum le facem educație financiară copiilor

Cum să crești un copil inteligent emoțional

Cum îmi ajut copilul să nu abuzeze de dulciuri

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

 

Posted in Lumea Pisicii

Related Posts

10 Comments

  1. Fausta

    Fetita mea cea mica are acum 4 ani si mi-e greu sa mi-o imaginez in filmuletul cu pinguinu.Cred ca ar fi prea mica pentru un asemenea scenariu.Cu cea mare (7 ani) am inceput sa-i dam regulat bani care sa fie doar ai ei pentru obiecte cu care noi nu suntem de acord sa i le cumparam.Apare concurenta cand ai doi copii si nu stiu care ar fi solutia potrivita in acest caz.Cea mare e pregatita sa afle valoarea banilor iar cea mica nu poate inca intelege ce se intampla in acest domeniu.Din punctul meu de vedere problema e delicata cand sunt mai Multi copii.

    • Ioana Marinescu

      Da, clar este mult mai greu cu doi copii, am zis mereu 🙂 Si imi place ca tu vii si pui exact perspectiva larga, a parintelui cu doi copii, are ajuta mult. Multumesc!

  2. Oana

    La noi e mai problematică abordarea pentru maică-mea, care îi cumpără toate cele şi stă cu ea zilnic 🙁 Noi, părinții, procedăm la fel ca voi. În afară de bănuții pe care îi dăm ca să îi strângă, o întreb la ce jucărie e dispusă să renunțe ca să o vindem şi să obținem bani pentru alta.

  3. Luminita

    Da, cam la fel am procedat si eu cu fetitele mele acum in varsta de 6 si 9 ani. Ceea ce pot sa adaug este ca atunci cand isi doresc mult o jucarie scumpa incerc sa le atrag atentia la cateva aspecte. In primul rand le invit sa se gandeasca daca este chiar necesara si nu ar fi vreo jucarie mai folositoare pentru ele, cum ar fi cele educative sau de exterior (le prezint alternative gandite de mine in prealabil). Aici, pot sa dau exemplu cand fetita mea cea mare, Ana si-a dorit mult o casa de papusi gigantica ( din acelea de cel putin 1.50 inaltime), am ajuns la o intelegere: ea sa aiba rabdare si eu cu tatal ei ii vom face una. M-am informat pe pinterest.com si am gasit cateva idei frumoase pe care le vara o sa le punem in practica si astfel vom avea o casuta originala la un pret mult mai mic. In al doilea rand le fac un calcul de cate carti putem lua cu banii pentru jucaria respectiva si pentru ca noi iubim mult cititul, de multe ori acest argument este suficient. Apoi, le pun sa se gandeasca daca doresc atat de mult acea jucarie incat sa si-o cumpere cu banii lor din pusculita. Aici, ele devin foarte precaute si de multe ori renunta…iar eu ma bucur ca devin mai selective si incep sa constientizeze valoarea banilor. In fine trebuie sa spun ca inca de cand erau mici, am inceput sa le invat despre publicitatea de la TV si despe capcanele ei, intr-un mod care copiii pot sa il inteleaga. Apoi, le atrag atentia si asupra copiilor saraci, orfani trezindu-le empatia si reliefandu-le faptul ca pot fii fericite si fara atatea lucruri inutile ( carora le dau importanta max o sapt) bucurandu-se doar de faptul ca sunt sanatoase, traiesc alaturi de parintii lor si ca au cam tot ceea ce au nevoie pentru o copilarie frumoasa si ca oricum nu pot avea tot ceea ce isi doresc. Nu ar fi bine. De cca doi ani, fata mea cea mare care are acum 9 ani, pune deoparte jucariile mai vechi si le ducem impreuna la cei care au nevoie… A remarcat ca se simte mai bine atunci cand daruieste decat cand primeste.Sper ca micul meu comentariu sa va dea idei folositoare.

    • Ioana Marinescu

      Ce frumos! Povestea casei de păpuși e minunata! La fel și modul în care le educați pe fete. Felicitări!

  4. Guzu

    Foarte buna ,si aceasta tema,Cu Bogdan ,din toate motivele ,nu am avut aceasta problema …el si-a dorit cate ceva…dupa lunga gandire …el este el.Eheee cu Craiasa mai greu ,dar nu imposibil…Cand is doreste foarte mult ceva,incepe prin a cauta sa doneze copiilor saraci(pt ai meii copii saraci inseamna orfani…si inca o famile a caror copii au avut prima jucarie de la copii mei ;iar faptul ca au vazut copii fara nici o jucarie a marcat-o foarte mult). Apoi banutii care si-s strange ,de regula cantant la chitara…isi cumpara ce vrea….si cand greseste doare mai rau sinu repeta

    • Ioana Marinescu

      Foarte frumos procedeaza Isa <3 Bravo, Gabi, ai niste copii minunati!

  5. M.s.

    Pe scurt, cand e un capriciu ieftin, gen 10-20 lei, il luam, o data la ceva vreme; daca se apropie de 100 lei, ii spunem ca e prea scump, ca din acei banuti cumparam mai bine mancare si mancam 1-2-3 zile. Iar daca isi doreste neaparat acea jucarie, va trebui sa munceasca, sa isi castige “salariul” ei, si va putea sa isi cumpere singurica acea jucarie. “Sa munceasca” insemnand sa stearga praful, dam un pic cu aspiratorul, sa curete incaltamintea, sau sa ma ajute la treburi. Pt asta primeste fix 10 lei. Ultima data, a strans banuti 2 luni aproape, ca sa isi cumpere o jucarie de 100 lei. Cand se mai agata de vreo minune prin magazine, ii aminteam dealul nostru, sau uneori conveneam sa ii dam 5-10 lei sa adauge la pusculita, ca sa isi cumpere ce isi dorea initial, decat sa umplem casa cu de toate. In plus, stie ca macar de 2 ori pe an facem curat in jucarii, si impreuna hotaram ce daruim si altor copii mai putin norocosi. Functioneaza in continuare, pitica are putin peste 4 ani.

    • Ioana Marinescu

      Felicitari! Mi se pare grozav! Adrian Asoltanie, consultant financiar, v-ar da drept exemplu la cursurile lui!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.