Meniu Închide

Oare cât timp o să mai aibă nevoie de mine?

Mă uit în jurul meu și văd copii mari. Copii cu personalitate, tot mai vocali, tot mai independenți. Poartă discuții serioase, fără să se certe (uneori), se ajută, înțeleg că au și unele responsabilități (tot uneori :-)), se comportă și arată ca niște oameni mici, care foarte curând vor fi deja oameni mari. Sunt prietenii și colegii copilului meu.

Uitându-mă la ei o conștientizez pe ea, cea de acum

Pentru că, în ochii mei, ea e tot “Anușca bănănușca” cea cu părul inele, a cărei mânuță nu voia să se desprindă din palma mea în prima zi de grădiniță. Ghemotocul care mi se cuibărea în brațe atunci când îi era teamă de întuneric. Năstrușnica ce-și lipea năsucul de al meu, ca într-un sărut al eschimoșilor, devenit semnul nostru secret. Bebelușul, apoi fetița care avea nevoie de mine în fiecare clipă. Să îi dau să mănânce, să o schimb, să o învăț să nu pună mâna la prize, să o prind atunci când piciorușele nesigure îi alunecau de pe scară.

Doar văzându-i pe copiii de vârsta ei îmi dau seama cât a crescut și mă întreb cât o să mai aibă nevoie de mine?

Cât timp o să mai aibă nevoie să o duc eu la școală, să îi duc măcar de la mașină la poartă ghiozdanul, prea greu uneori și pentru mine, să o supraveghez la teme? Să o ajut să potrivească piesele de lego care par că nu intră niciunde sau să descifrez împreună cu ea vreun regulament de joc mai complicat? Să o duc și să o aduc de la activități, să merg un pic mai încet sau să stau cu motorul pornit încă 10 minute după ce am ajuns, pentru ca ea să tragă un pui de somn?

Probabil că destul de puțin timp.

Să îi dau jos o farfurie din dulapul înalt sau să îi trag prosopul de pe suport după duș? Să îi amintesc că și-a uitat fularul în mașină, să îi bag maieul în pantaloni, să o ajut la îmbrăcat când e prea somnoroasă? Să stau cu ea până adoarme pentru că îi e urât?

Probabil că și mai puțin timp.

Dar oare cât timp o să-mi mai sară în brațe atunci când ce i se întâmplă e prea greu de dus?

Cât timp o să mai caute aprobarea și încurajarea în ochii mei? Cât o să o mai aline vorbele mele, care încearcă să îi dea curaj și să îi arate cine este ea cu adevărat? Pentru câtă vreme o să mă mai lase să-i șterg lacrimile, să o țin în brațe, să îmi reglez respirația cu a ei și să așteptăm să treacă supărarea? Cât o să mai șușotească cu mine complice, când tati iarăși își pune o porție prea mare în farfurie și noi ne încrucișăm amândouă brațele pe piept, privindu-l dezaprobator?

Cât o să îmi mai ceară părerea în situațiile care simt că o depășesc? Cât o să îmi povestească micile conflicte de la școală, știind că mereu am o vorbă bună, care să o ajute să vadă lucrurile mai clar?

Probabil pentru totdeauna. Dacă o să am grijă să îi spun și mai ales să îi arăt că, indiferent de ce ar face, eu voi fi în tabăra ei. Dacă voi putea să o ascult fără să o judec, să o sfătuiesc fără să îi impun. Dacă o să reușesc să o pun mai presus de școală și conveniențe sociale, de ce spune lumea, de cine ce părere are despre ea.

Deși mi-ar plăcea să aibă nevoie de mine mereu, am încrederea că, în timp, nevoile ei se vor transforma, iar eu voi deveni locul ei de siguranță, refugiul la care se va întoarce ori de câte ori va avea nevoie. Pentru că, eu cred în adâncul sufletului că un copil are nevoie de părintelui lui toată viața.

Credit foto –  Event Portrait

Machiaj şi styling – Cristina Calancea 

Citește și

De ce știi tu ce e mai bine pentru copilul meu?

Spune-i adevărul, tu ești reperul lui!

Unde te grăbești? Mai ține-l în brațe puțin

Clădiți-le amintiri, case și mașini își vor lua singuri!

Cum mi-a îmbunătățit o provocare de parenting relația cu copilul meu

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.

Posted in Dezvoltare personală, Lumea Pisicii

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.