Meniu Închide

Povestea nașterii unei minuni. De la zero șanse la un țipăt plin de personalitate

Pentru noi, astăzi e cea mai frumoasă zi din an. E ziua ei, minunea noastră cu personalitate, venită în ciuda tuturor doctorilor, care a dat buzna în viețile noastre, le-a făcut mototol și le-a călcat la loc, în ce formă a considerat ea că e mai bine pentru noi. Am găsit povestea nașterii ei. Am scris-o pe vremea când blogul nu exista nici măcar ca idee, iar scrisul meu era stângaci. Am ales totuși să o public, exact așa cum am simțit-o în acele momente, la câteva zile de când am devenit mamă. Frânturi din poveste se mai regăsesc pe blog, dar scrisoarea în forma asta, nu.

Minunea noastră cu personalitate

Poveste scrisă la scurt timp de la nașterea Anei, în februarie 2009

Povestea nașterii fetiței noastre începe cu ceva timp înainte de conceperea ei. Tot ceea ce s-a întâmplat din mai 2007 au fost pași către împlinirea unei minuni pe care nu mulți, în frunte cu mine, o credeau posibilă. Un vis frumos, dar  irealizabil. Cu fiecare pas, micuța noastră ne-a demonstrat că are personalitate. Și a fost numai cum a vrut ea. Ea și Dumnezeu, care ne-a dăruit cel mai de preț cadou al vieții noastre.

În primăvara lui 2007, la aproape o jumătate de an de la căsătorie, ne-am hotărât să facem un copil.

Bănuiam că nu va fi foarte simplu, pentru că mă știam cu probleme hormonale vechi, așa că mă așteptăm la câteva investigații și un tratament care speram să își facă efectul. Totuși, după câteva analize “de rutina” făcute soțului meu, diagnosticul a căzut că o ghilotină – se pare că problemele lui erau mult mai grave ca ale mele și, probabil, fără vindecare.

De atunci a început un cerc vicios, din care părea că nu vom ieși niciodată

Analize peste analize, cozi interminabile și umilitoare pe holurile spitalului, verdicte crude din partea medicilor. După un an în care făcusem toate analizele care s-au inventat vreodată, iar eu fusesem supusă tuturor procedurilor posibile, ni s-a dat unică soluție: FIV cu ICSI. Ne resemnasem cu gândul asta, dar dacă tot urma să trecem printr-un procedeu dureros din toate punctele de vedere, voiam să fie făcut la cele mai înalte standarde și cu cele mai mari șanse de izbândă.

Astfel am ales calea Austriei și am plecat pe 26 iunie 2008 la un prim control, la una din clinicile cu tradiție și rezultate foarte bune.

Aici am fost tratați cu un profesionalism ieșit din comun. Am avut o discuție lungă, de peste două ore, în care am aflat tot ceea ce aveam nevoie. Ni s-a vorbit cu realism, fără a ni se ascunde situația, dar cu optimism în același timp.

Am plecat de acolo cu încrederea că va fi bine, că în august sau septembrie când vom reveni  ne vor ajuta să ne împlinim visul.

Deja prezentul nu mai exista, creierele noastre erau relaxate și proiectau totul în viitor, când începeam procedurile.

Pe 13 iulie, după câteva zile de întârziere care m-au făcut să cred că din nou s-a dereglat organismul meu, m-am trezit cu un singur gând – să iau un test de sarcină. Nu avea nicio logică, știam clar că nu se poate întâmpla, și totuși ceva înăuntrul meu mă îndemna să îl fac. Și l-am făcut. Și pe primul și pe următoarele. Toate arătau două liniuțe cât se poate de clare. Liniuțele s-au confirmat apoi de testul de sânge, iar după o săptămână, de ecografia care arată o sarcină unică, în evoluție.

Sarcină care a primit și un nume – Măslinuța

Din acel moment, Măslinuța a început să crească, făcând parcă în ciudă tuturor celor care susțineau că nu putem avea copii pe cale naturală.

La morfologia fetala de 15 săptămâni, am văzut clar micuța ființă care creștea în mine și am aflat că va fi fetiță. Abia atunci am început să realizez ceea ce mi se întâmplă, faptul că omulețul în miniatură de pe monitor creștea în burtica mea și urmă să devină un copilaș în toată regula.

După o prima jumătate de sarcină perfectă, fără grețuri sau alte neplăceri, la 20 de săptămâni  au început mici probleme, sub formă unor contracții, care m-au țintuit 4 zile în spital și câteva săptămâni în pat. Cu rugăciuni multe și răbdare, am trecut peste perioada asta și au urmat două luni liniștite, fără probleme și sperieturi. Din săptămâna 33 însă au reînceput contracțiile și durerile. Bebelușa mea stătea mai mult ghemuită, ca o piatră, și nu se relaxa decât în foarte puține momente ale zilei.

La toate controalele mi se spunea că, deși termenul nostru este 20 martie, trebuie să încercam să ținem sarcina măcar până în săptămâna 38, adică în jur de 6 martie.

La jumătatea săptămânii 35, în urma unei ecografii (ce s-a dovedit a fi eronată, dar era prea târziu), care arata că bebe e ușor întârziat în dezvoltare, doctorul mi-a recomandat să opresc tratamentul cu no-spa, pe care ajunsesem să le iau că pe bomboane, de până la 4 ori pe zi, uneori și 2 odată.

 Joi, 19 februarie, am mai făcut o ecografie care a arătat că bebe e bine dezvoltată, dar mi s-a spus din nou să stau în repaos total la pat, dacă vreau să mai duc sarcina.

Am plecat acasă, hotărâtă să ascult și să fac un pact pe 2 săptămâni cu patul

Nu am mai apucat. În noaptea de 19 spre 20 februarie, la 3,30 mi s-a rupt apa. În momentul ăla am crezut că totul se sfârșește. Eram atât de speriată încât în minte mi se învălmășeau un milion de gânduri: întâi cele normale – este prea mică, va avea probleme, nu are plămânii dezvoltați, etc., apoi cele de “gravidă panicată” – nu avem mobilă pentru camera ei, nu am făcut curat, nu i-am spălat hăinuțele, mai avem cumpărături de făcut

În drum spre spital, însă, mama m-a liniștit spunându-mi că nimic nu este întâmplător. Bunicul meu, Dumnezeu să îl ierte, un om foarte blând, care iubea nespus copiii și care își dorise o față și o nepoată și sigur și-ar fi dorit și o strănepoată, era născut pe 20 februarie.

Fetița noastră alesese să se nască în aceeași zi cu străbunicul ei.

Am încercat să mă liniștesc și m-am rugat la Dumnezeu așa cum am făcut-o toată sarcina. Să aibă grijă de minunea Lui, de minunea pe care ne-o dăruise nouă. Oricât voiam și eu și medicii să țin sarcina până la 38 de săptămâni, Măslinuța cu personalitate nu a mai vrut. A vrut să ne cunoască mai devreme, așa că nu mai aveam ce face decât să o ajut să își împlinească dorința.

Am ajuns la spital, unde am fost controlată, mi s-a făcut o ecografie unde am văzut că bebe era bine și m-am mai liniștit, mi s-a dat cămașa de spital și am fost condusă spre sala de travaliu. Aici mai erau câteva fete care așteptau, iar una din ele era aproape de punctul culminant, se văita și plângea, ceea ce nu îmi făcea deloc bine psihic. Am încercat să ascult muzică, dar începuseră contracțiile și nu îmi mai ardea de nimic. Am mai vorbit puțin la telefon cu soțul meu și mama, până s-a schimbat tura și am fost puse să închidem telefoanele.

Între timp, colega noastră a fost transferată în sala de nașteri, de care ne despărțea doar un perete de sticlă, ale cărui uși stăteau deschise. Am rămas ușor șocată să urmăresc (din spate ce-i drept) o naștere pe viu, dar momentul în care a ieșit bebelușul și i-am auzit țipătul mi-a dat încredere și speranță.

După venirea doctorului și un control dureros, la care a constatat că am dilatație 2, mi-au pus perfuzie cu oxitocină. Asta se întâmpla la 9.00 dimineața. De aici a început balul. Contracțiile s-au întețit și au devenit dureroase rău: un frison puternic, urmat de durerea care aducea transpirații și un val de căldură.

Deși îmi jurasem că nu o să mă vaiet la naștere, nu prea a fost posibil.

La 11.30 mi s-a montat epidurala, ceea ce m-a mai ușurat puțin, dar nu pentru multă vreme. La 12:20 am simțit presiune jos și nevoia de a împinge. Moașa nu m-a crezut, era prea devreme. Ea îi anunțase pe ai mei că nasc în jur de 14.00, iar doctorul preconizase chiar un 15.00

Ce nu știau ei era că la noi nimic nu se întâmplase cum trebuia, ci numai cum voia domnișoara Măslinuța.

În urma controlului, doctorul a constatat dilatație 9 și a zis că revine într-un sfert de oră. Sfert de oră care mie mi-a părut un veac. Făcusem tensiune mare, simțeam o agitație inexplicabilă, nu mai puteam să stau în pat, mă zvârcoleam pe toate părțile, bebe începuse și ea să aibă bătăi mai rapide de inimioară. De unde la început nu voiam să nasc că era prea devreme, acum îmi doream să nasc mai repede, să se termine și să îmi văd fetița, să fiu eu sigură că e bine.

La 12:50 m-au pus pe masă. Nu prea am putut să împing, noroc cu moașa care m-a ajutat și cu fetița că a fost mică. La fix ora 13.00 am văzut ceva foarte mic, care a fost luat imediat și am auzit cel mai frumos sunet pe care îl auzisem până atunci.

Un plânset viguros, plin de personalitate. Era Măslinuța mea

Minunea noastră mică și încăpățânată, care a fost concepută când și cum a vrut ea, care a venit pe lume la data și ora pe care ea le-a ales, care nu a făcut niciodată ce “trebuia” sau era normal, ci numai ce a vrut ea.

Mi-au dat-o puțin, am pupat-o pe mânuță și i-am spus că o iubesc, iar apoi au luat-o să o spele. Mai târziu am aflat că avut 2450 gr, 48 cm și a luat nota 10. A fost dusă în salonul de copii normoponderali, nu a avut nevoie de resuscitare sau alt tratament special. Tati al ei a văzut-o imediat și mi-a adus o poză. Pe viu am văzut-o abia la 21.00 seara, când am pus-o și la sân. Cele 5 zile în spital au fost grele. Era cea mai micuță de acolo și majoritatea asistentelor o tratau că pe un caz special și îmi împuiau capul ba că nu mănâncă, ba că e foarte mică și îi trebuie nu știu ce tratament.

Marți, 24 februarie, am venit acasă și am început să ne obișnuim una cu alta. Nu zic că e ușor, deocamdată nu ia în greutate, obosește mai repede, papă mai puțin, are nevoie de mai multă răbdare. De răbdare și dragoste, pe care Slavă Domnului are cine să i le ofere.

Dar e cumințica tare, plânge numai când are vreo neplăcere, iar nopțile ne trezește, dar nu excesiv și fără motiv.

Când mă uit la ea îmi dau seamă că merită fiecare lacrimă vărsată timp de un an de zile, fiecare clipă de întrebări și deznădejde, fiecare revoltă împotriva nimănui și a tuturor, fiecare îngrijorare din timpul sarcinii, fiecare contracție, fiecare durere, fiecare oră nedormită.

Merită tot, pentru că așa micuță cum e ea, măslinuța Ana Bianca ne-a învățat o lecție de viață

Aceea că lucrurile se întâmplă când și cum trebuie să se întâmple, că fiecare din noi avem un drum al nostru trasat dinainte și că Dumnezeu veghează că pe fiecare porțiune a drumului să ni se întâmple ceea ce este cel mai bine pentru noi.

Astăzi, 20 februarie 2018, Măslinuța împlinește 9 ani și continuă să sfideze certitudini, protocoale și statistici.

Citește și

8 ani de când m-ai învățat că pot orice

De la dublă infertilitate, la șapte ani de fericire

E atât de mișto să fii mamă de fată!

De mână prin viață cu o fetiță mare

Aș vrea să stăm de mână toată viața!

Unde te grăbești? Mai ține-l în brațe puțin

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

Posted in Lumea Anei, Lumea noastră

Related Posts

12 Comments

  1. vavaly

    Ce frumoase sunt poveștile astea! Chiar e o minune ce vi s-a întâmplat. La mulți ani încă o dată! E o bucurie de copil și asta se vede din tot ce face.
    Am terminat de curand cartea Juniper si am scris despre ea si povestea ta mi-a amintit iar de carte :).

    • Ioana Marinescu

      Da, sunt frumoase si emotionante. Multumim! O sa aut si eu cartea Juniper, m-ai inspirat!

  2. Corina Pop

    Frumos și emoționant!!!! Citesc și urmăresc blogul, dar e prima data când scriu. M-a făcut sa lăcrimez povestea nașterii Maslinutei, se aseamănă foarte mult cu cea a nașterii micuței noastre iar eu de când am devenit mămica am rămas cu o sensibilitate la tot ceea ce reprezintă copiii si nașterea in general. “La mulți ani frumoși” fetiței voastre și felicitări pentru scrierile frumoase care îmi îmbunătățesc de multe ori starea de spirit.

    • Ioana Marinescu

      Multumesc mult, Corina!Si pentru vorbele frumoase si pentru ca ai ales sa imi scrii! Comentariile si incurajarille de la voi, cititorii, ma ajuta sa merg mai departe!

  3. Fausta

    Eu ma bucur ca ai explicat atat de detaliat experienta ta din acea perioada !Mi-ar fi facut bine la vremea respectiva sa citesc sau sa aud ceva real.Toata lumea imi spunea doar povesti cu heppy end iar eu imi dadeam seama ca ascund toata durerea..Ar trebui sa vorbim mai mult despre lucrurile neplacute ,Si ele fac parte din viata !
    Felicitari inca o data !Cred ca ti-a facut si tie bine sa le scrii !

    • Ioana Marinescu

      Ma bucur ca ti-a placut! Da, este o experienta sincera, povestita exact cum a fost

  4. Bibi

    Ma regasesc in povestea voastra. Eram casatoriti de vreo 2 ani cand ne gandeam la un bebe, stiind ca eu am anumite probleme hormonale ma gandeam ca nu o sa vina asa usor. Dupa aproximativ 1 an de tratament, am primit unda verde, cand la un control de rutina a sotului, si niste analize facute, ni s-a zis ca el are probleme serioase, si ca singura sansa ar fi FIV.
    Eram daramati amandoi. Cand la vreo 3 saptamani dupa teribila veste, cand trebuia sa imi vina menstra, ce sa vezi nu vine. Nu stiu cum, dar parca ceva imi zicea sa fac un test de sarcina, desi stiam ca este aproape imposibil, cand si-au facut aparitia 2 liniute pe test. Eram insarcinata in 5 saptamani, nu ne venea sa credem. Acum avem un baietel minunat de 6 luni, sanatos, nascut la termen. Pot sa zic ca e minunea din viata noastra.
    Dumnezeu e mare! Lucrurile frumoase in viata apar atunci cand ne asteptam cel mai putin.
    Multa sanatate va doaresc!

    • Ioana Marinescu

      Ce fruuuumos! Ma bucur mult pentru voi si pentru minunea voastra. Da, minunile exista, trebuie doar sa crezi in ele!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.