Meniu Închide

Sindromul părintelui perfect de copil perfect

Vai, dar se poate? Nuuuu, copilul meu nu a făcut asta, nu are cum. El este persecutatul, ceilalți îl jignesc și îl terorizează. El sărăcuțul suferă, mereu plânge acasă. Tare răi mai sunt copiii ăștia. Așa sună răspunsul standard al unei mame, atunci când este atenționată despre comportamentul copilului ei. Reacția tatălui nu diferă.  Ei nu știu că, de fapt, copilul lor este cel care îi necăjește pe ceilalți. Îi amenință, îi jignește, le vorbește urât. Nu știu pentru că nu vor să afle. Și când află, se prefac că nu e despre ei. Ei sunt părinții perfecți de copil perfect. Nimeni în lumea asta nu are dreptul să nege asta.

Părintele perfect de copil perfect își crede copilul fără să respire

Îl crede când spune că a fost jignit, dar nu verifică să vadă ce a însemnat jignirea și de la ce a pornit. Îl crede când țipă cu o figură teatrală că a fost lovit, dar nu știe că atunci când  el era cu spatele, prima lovitură a dat-o chiar copilul său. Îi ia apărarea când ceilalți se plâng de el și îi arată amenințător cu degetul. Îi scuză faptele, îi termină frazele, îi dă circumstanțe chiar și atunci când adevărul iese prin toate evidențele. Mai “amuzant” e atunci când părinții ajung să se certe unul pe altul, dacă cumva celălalt a îndrăznit să îi spună ceva copilului.

Părintele perfect de copil perfect este întruchiparea modernă a trioului Mam’Mare, Mamițica și Tanti Mița

Goe are o mulțime de replici fidele, mult mai reușite și cu standarde de minciună și viclenie infinit mai elaborate. În mod evident, copiii nu au vină. Ei aruncă pe alții propriile dureri, propriile frici, tot ceea ce nu înțeleg la ei și la lume. Tot ceea ce nu iese sub formă de revoltă, iese sub formă de agresivitate.  Lovesc ca să nu explodeze pe interior, jignesc ca să nu îi mai doară.

Sigur că îți crezi copilul. Sigur că pentru că fiecare părinte, copilul lui e perfect

Sigur că te doare sufletul când îl vezi că plânge sau suferă. Dar atunci când mai toți cei cu care interacționează se plâng, începi să îți pui un semn de întrebare. Când toți vin caftiți sau măcar trași, smulși sau jigniți, începi să cauți și dincolo de ce ți-ai dori să crezi.  Când stârnește conflicte până și cu cei mai docili copii, te uiți mai atent la el. Îl observi când nu te vede, îl asculți când nu vorbește, îl întrebi ce nu se așteaptă. Încerci să renunți la mantia de părinte perfect al unui copil perfect, bei o doză de realism fără lămâie și te uiți în propria ogradă. Mai mult ca sigur acolo ai de căutat și de curățat.

Citește și

În spatele unui copil agresor stă un părinte agresor

Minunea, un film de văzut

Nu sunt un părinte bun. Frica ta care e?

Fericirea e făcută din bucăți rupte. Tu le lipești între ele

 

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

Posted in Dezvoltare personală, Lumea Pisicii, Parenting

Related Posts

2 Comments

  1. Simona

    Eu si domnul meu am crescut impreuna (in sensul ca ne cunoastem din clasa a 5-a, pe vremea aia eram doar amici). Am crescut cu uluirea ca se complace in situatia in care mai toti parintii prietenilor din gasca lui il considerau pe el “oaia neagra”, desi el era cel mai “cuminte” in adevaratul sens al cuvantului. Adica bun la suflet – desi facea tampenii gramada, dar toate veneau din necesitatea lui de a intelege, cunoaste, invata, sufletul lui a fost bun si pur dintotdeauna. Pentru un motiv oarecare (banuiesc ca legat foarte mult de aspectul lui de “dur”), toti parintii il considerau influenta nefasta asupra copiilor personali. Am studiat uluita ani de zile cum nu incearca niciodata sa isi faca dreptate, cum ia asupra lui senin toate invinuirile, l-am mai intrebat dar mi-a spus “la ce bun sa incerc sa-i conving, atata vreme cat ei sunt orbi si n-au ochi si urechi decat pentru copii lor?” Intre timp am mai crescut amandoi si ne-am maturizat, dar lectia mi-a ramas in cap, nu intotdeauna lucrurile sunt ce par a fi, incepand cu copiii personali, care uneori sunt niste maestri manipulatori, nu din rautate ci din instinct de autoaparare. Si un exemplu cand lucrurile nu sunt ce par a fi, foarte vechi dar inca valabil: https://gainile.wordpress.com/2012/01/17/logica-imbatabila-de-copil/

    • Ioana Marinescu

      ooo, da, ce exemple elocvente! Triste, dar atat de reale. Si acum situatia mi se pare ca sta muuult mai rau decat “pe vremea noastra”. Parca si mai multi parinti orbi acum decat atunci sau asa mi se pare mie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.