Meniu Închide

Tu cine ești dacă de mâine nu mai ești nimeni?

Mă dau jos din pat cu greu după a nu mai știu câta noapte de somn puțin și agitat, îmi pun o cană de cafea și mă uit în jur. Copila e plecată în vacanță, mama o îngrijește pe bunica bolnavă, prietenii sunt la serviciu sau în vacanță, până la ședința de terapie mai am ceva zile. Sunt singură și încă nu știu ce să fac cu asta. Lacrimile încep să îmi curgă necontrolat. Caut în jur o prezență, dar în afară de pisică, buimacă și ea de schimbările prin care a tot trecut, nu e nimeni. Îmi aud plânsul și caut să ascult dincolo de el.

Cine sunt eu când toți din jur pleacă? Cine sunt eu fără rolurile mele?

Ce s-ar întâmpla dacă într-o zi omul alături de care te-ai visat îmbătrânind ar veni și ți-ar spune că nu mai merge și e cazul să vă vedeți de drumuri separat? Sau dacă ai face tu asta, oricât ți-ar fi de greu? Ce-ar fi dacă ai rămâne peste noapte fără jobul la care mergi de ani de zile, fără colegi, fără programul previzibil pe care îl urmezi cu conștiinciozitate, fără micile discuții de la cafea și bârfe din pauza de masă? Ce-o să se întâmple când îți cresc copiii și încep să te solicite tot mai puțin, să plece tot mai des singuri și la un moment dat să își ia zborul cu totul? Teoretic, toți știm că oricare din situațiile astea se pot întâmpla, ba unele chiar se întâmplă garantat. Tot teoretic spunem și că suntem pregătiți.

În realitate, habar nu avem cât e de greu să dăm la o parte masca fiecărui rol pe care îl jucăm în viața de zi cu zi – de mamă, de soție, de colegă, de fiică și să rămânem față în față cu noi înșine. Să ne înfruntăm toți demonii ascunși bine sub zâmbete, sub rigori, sub programe bine stabilite și bine urmate. Să căutăm adânc în interior, să găsim fricile, neputințele, durerile. Să dăm la o parte fiecare bucată de puzzle, întâi cu grijă, doar doar o mai rămâne ceva în picioare, apoi cu palma toată, direct pe jos, de unde să ne aplecăm, să le luăm și să reconstruim bucată cu bucată un puzzle nou, nu neapărat mai frumos, nu neapărat mai bun, dar cu siguranță diferit și care, dacă vrem, poate însemna renașterea noastră ca oameni.

Drumul către sine e al dracului de greu și prea puțini reușesc să îl parcurgă până la capăt

Unii se refugiază în muncă și cred că le e bine așa. Alții își pun masca lui “sunt bine”, ies în lume, petrec, își cumpără haine altfel decât până acum, își schimbă imaginea, merg în vacanțe. Se aruncă în relații-pansament de la care habar nu au ce vor, dar știu sigur că nu vor să fie singuri, așa că acceptă orice alternativă. Alții beau, fumează, iau pastile. Câte puțin din toate, fiecare își găsește supape cât să mai treacă o zi, o săptămână, un hop. Toți le-am făcut și le mai facem. Refugiile sunt bune, doar că la un moment dat cărarea se termină și te trezești tot în fața prăpastiei. Măștile sunt bune, numai că într-o zi încep să crape și tot ești nevoit să le scoți, fie și cât să le mai cârpești un pic. Pansamentele sunt bune, dar rana tot trebuie să respire ca să se vindece. Supapele sunt bune, dar în final apa ajunge și spală tot și te obligă să dai restart cu totul, să te privești în oglindă și să te întrebi “Cine sunt eu cu adevărat? Ce mă face fericit(ă)? Pentru ce mă dau jos din pat dimineața?”

E greu de aflat răspunsul sincer și poate dura ani, dar sunt sigură că la final merită fiecare secundă. Tu cine ești dacă de mâine nu mai ești nimeni?

Citește și

În fiecare zi învăț să mă bucur de viață și îmi dau seama cât de puțin trăim cu adevărat

Când nu mai știi pe cine să întrebi, întreabă-te pe tine!

Învățați-vă copiii că viața nu e un tablou perfect!

Suntem plăcuți doar când suntem fericiți?

De ce oamenii nu spun ce-i doare?

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.

Posted in Dezvoltare personală, Lumea Pisicii

Related Posts

12 Comments

  1. Simona

    Imi pare rau ca treci prin momente grele, n-am comentat pentru ca nu stiu niciodata ce sa spun in momentele astea, desi as vrea sa pot spune ceva care sa te ajute cu adevarat. Eu sunt paranoica de cand ma stiu, nu stiu de ce, imi pun intotdeauna problema cum ar fi daca tot ce am in jur si tot ce ma bucura ar dispare intr-o fractiune de secunda. Si tot timpul ma bazez pe faptul ca ma simt bine cu mine insami, sunt propria mea prietena (da, stiu, si cel mai aspru critic, dar pe bune, cred ca eu ma iubesc cel mai tare pe mine si ma vad mai misto decat ma vad altii, oricat de aiurea ar suna asta), incerc sa imi gasesc sprijinul psihic dinauntru si nu bazat pe “carje” exterioare, nu prieteni, nu chimicale (bautura, fumat, pastile, etc), nu cumparaturi si haine, intelegi ce vreau sa spun. Tot ce e exterior e bonus, dar nu e premisa care ma face sa fiu fericita, nu depind de ele. Si singuratatea nu m-a speriat niciodata, am cautat-o tot timpul, imi place cand sunt doar eu cu gandurile mele. Deci ca sa-ti raspund la intrebare (stiu ca era retorica, dar na), eu nu concep ca pot deveni vreodata “nimeni” indiferent de circumstantele exterioare, eu voi fi intotdeauna eu si ma voi avea cel putin pe mine, asa sper 🙂 Multa rabdare iti doresc, sa te gasesti si sa realizezi ce om frumos si implinit esti, indiferent de tot ce s-a schimbat, sa vezi ce lume ai creat in jurul tau cu propriile tale forte si la un moment dat sa gasesti liniste! Te pup!

    • Ioana Marinescu

      Simona, este minunat ca poti face asta in mod natural. Mie imi este greu, foarte foarte greu, dar stiu ca nu este imposibil si voi reusi pana la urma. Te imbratisez cu drag!

  2. Andreea-Carmen

    Sincer, habar’n-am ce să scriu. Nu cred că treaba cu “capul sus, o să fie bine” funcționează cu adevărat. Cred că mai degrabă ți-aș zice să plângi, să te descarci de tot, să încerci să privești și înainte, pentru că fiecare încercare prin care trecem este o lecție de viață. Ți-aș mai zice că e al naibii de greu să vezi cum viața ți se schimbă într-o clipă dar că o să treci peste perioada de durere cruntă. Avem în noi resurse nebănuite. Așa cum timpul vindecă durerea lăsată de cei dragi nouă care părăsesc această viață, așa le vindecă pe toate. Și nu ești nimeni, să nu-ți mai spui asta niciodată! Ești tu, ai fost tu chiar și când ați fost doi. Trebuie doar să o regăsești pe acea “TU”.

    • Ioana Marinescu

      Asa este, nu e imposibil, dor ca acum pare un pic :-)Te imbratisez si itimultumesc pentru sustinere!

  3. Mihaela Dumitru

    Am invatat în ultimii 3 ani ca nimeni nu e mai important pentru mine decat propriul meu trup si suflet! Fara aceste 2 resurse sunt nimic. Am renăscut din cenușă ca pasărea Phoenix pentru ca am avut-o pe mama mea alături, deși sunt căsătorită si am 2 copii. De la ea am invatat ca pot fi puternică, daca vreau. De la ea am invatat s-l regasesc pe Dumnezeu. Am invatat în ultimii 3 ani sa-mi caut resursele în mine si in jurul meu, sa ma bucur de fiecare clipa, sa conștientizez fiecare trăire și să accept că nu pot schimba pe nimeni decât pe mine. Am citit mult, m-am bucurat de oamenii frumosi pe care i-am intalnit, de locurile pe care le-am vizitat. Am invatat sa folosesc uleiurile esențiale și să îmi umplu cu folos viața, sa-i ajut si sa-i bucur pe cei din jur , care au nevoie de mine. Exista viata si dincolo de familie, de serviciu, si de alte carje care sunt temporare. Timpul meu e acum, în prezent! Eu cu mine si cu Dumnezeu, asta e cel mai important.

  4. Adriana B

    Nici eu nu stiu sa fiu (doar) eu. Cumva, cred ca are legatura cu un pattern care s-a transmis de la o generatie la alta, acea imagine in care rolul femeii este sa se ocupe de toti ceilalti, mai putin de ea. Personal… ma lupt cu mine sa schimb chestia asta, dar e foarte greu.

    Of… intuiesc ca treci prin momente dificile, cu o incarcatura emotionala care te copleseste uneori. Te imbratisez virtual, sper sa gasesti forta interioara sa treci (sa treceti, de fapt) cu bine peste tot. Si sa te regasesti pe tine

    • Ioana Marinescu

      Da, din pacate educatia lasa urme adanci. Iti multumesc pentru sustinere!

    • Ioana Marinescu

      Comoara pe care am descoperit-o si o descopar in fiecare zi sunt eu si ma bucur de mine si puterea mea. Te imbratisez, multumesc!

  5. Clara

    Ioana, am trecut prin asta acum doi ani, drumul e lung si greu, dar copiii te ajuta sa treci prin asta mai usor. Important este sa mentii o relatie decenta cu tatal copilului pentru binele lui si o sa ti dai seama ca si al tau. Si “ exista viata dupa divort” este adevarat, doar ca e nevoie de timp, muuult timp! Te pup

    • Ioana Marinescu

      Da, asta incerc sa fac. Multumesc din suflet pentru sustinere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.