Meniu Închide

Amarul coroniţei

Se apropie finalul de an şcolar  şi odată cu el începe agitaţia părinţilor şi învăţătorilor – unde facem serbarea, câţi bani strângem, ce program avem, ce cadouri le luăm copiilor, le facem sau nu coroniţă. Coroniţă….în mintea mea acest cuvânt echivalează cu lacrimi. Multe şi amare. Cu tristeţe. Cu deznădejde. Cu momentul în care eu am început să cred că e ceva în neregulă cu mine. Că nu sunt destul de bună. Că nu merit. Să fiu iubită, să fiu apreciată, să primesc atenţie. Pentru că nu am coroniţă.

Am fost un copil silitor, dar probabil mecanismele mele au funcţionat diferit, pentru că în anii de şcoală primară şi în cei de gimnaziu am fost mediocră ca elev. Abia la liceu am început să fiu printre fruntaşii clasei şi am sfârşit şefă de promoţie. La ce mi-o fi folosit, nu ştiu, dar asta e altă poveste. Cei de acasă nu au pus presiune pe mine la capitolul ăsta. Nu îmi amintesc foi rupte (şi scriam urât), comparaţii cu alţi copii, verificarea carnetului de note, pedepse sau recompense pe teme şcoale. Mult timp, când încă nu înţelesesem cum stă treaba, am acuzat-o în gând pe mama că poate de aia nu am ajuns eu mai bine în viaţă, că dacă eram şi eu un copil competitiv şi impulsionat, acuma conduceam o multinaţională. Yeah, right!

Şi cum fundul nu îmi dârdâia pentru note, strălucită nu eram la învăţătură, mama nu căra “atenţii” la şcoală, la finalul clasei I am primit menţiune. Nu am înţeles eu exact ce e aia, dar am observat că am fost strigată la final şi că la mine doamna nu mai zâmbea aşa larg, parcă nici la poze nu mai avea răbdare să stea.

Mă uitam la jumătate din colegii mei şi vedeam pe capetele lor coroniţe albe, diafane, ca în poveşti.

Nu cred că mai văzuzem vreodată aşa ceva. Aşteptam cu înfrigurare ca, odată cu pacheţelul de cărţi care mi s-a dat în braţe, să mi se pună şi coroniţa pe cap. Mă uitam sfârşită de emoţie la mâinile doamnei. Dar doamna s-a întors cu spatele, a luat următorul pachet de cărţi şi a trecut la copilul de după mine. Şi de atunci nu îmi mai amintesc decât că m-am trezit tremurând într-un plâns isteric în braţele bunicii mele. Care încerca să mă liniştească, spunându-mi că nu contează. Asta mi-a spus şi mama, care nici măcar nu îşi mai aminteşte evenimentul. Pentru mine a contat.

A fost începutul lui “eu nu sunt bună şi nu merit”

Şi acum când aud cuvântul “coroniţă” mi se derulează în cap coşmarul acelui început de vară, din care alte amintiri nu mai am. Şi nici din finalurile care au urmat. Mintea mea a dat “reject” tuturor festivităţilor de sfârşit de an care au urmat. Nu am primit niciodată coroniţă. În singurul an în care mi s-ar fi “cuvenit”, festivităţii de premiere i-a luat locul banchetul de absolvire şi oricum, cine a mai văzut ditamai oamenii de 18 ani cu coroniţe pe cap?

Ana termină clasa pregătitoare. Anul acesta, în 2017, își ia rămas bun de la clasa I. La serbarea de final de an, doamna a hotărât că le va da câte o carte. Şi o coroniţă. Tuturor. Nu pentru cât de buni au fost, cuminţi sau ascultători, ci pentru că au terminat primul lor an şcolar, pentru că un an, zi de zi, s-au trezit la o oră inumană, au mers la şcoală şi au învăţat, fiecare cât a putut, puţinele lucruri care cred eu că le vor folosi din şcoală – să scrie, să citească şi să socotească. Ana va zâmbi la finalul şcolii. Îşi va primi cu emoţie din mâinile doamnei coroniţa ei ca din poveşti. Şi doamna nu se va întoarce cu spatele, ci o va îmbrăţişa, aşa cum va face cu toţi copiii. Iar mie îmi vor curge lacrimi vindecătoare pe obraz, exat cum îmi curg când scriu aceste rânduri.

Aşezaţi pe capetele copiilor voştri coroniţele acceptării şi iubirii.

Nu îi forţaţi să fie buni pentru rezultate, învăţaţi-i să fie buni pentru ei înşişi,  ţineţi-i în braţe atunci când plâng şi ascultaţi-le supărarea. Pentru ei e mare. Nu puneţi presiune pe ei, nici chiar pentru evaluări sau intrarea la liceu. Pun ei destulă, credeţi-mă. Mai bine spuneţi-le o poveste sau aduceţi-le o cană de ciocolată caldă şi daţi-le o îmbrăţisare. Rezultatele şcolare vin şi pleacă, până la urmă nu ele îi vor defini ca oameni, ci echilibrul pe care îl vor primi de la voi, familia lor.

Citește și

Performanță școlară cu muci pe față și multă singurătate

Dragă părinte de copil școlar

De ce nu se concentrează copilul la învățat. Cauze și soluții

Oana Moraru. Școala nu este garanția succesului în viață

Otilia Mantelers. Succesul la școală depinde de implicarea părintelui

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.

Posted in Dezvoltare personală, Lumea Pisicii

Related Posts

24 Comments

  1. Fausta

    Emotionant articol !Si eu imi amintesc cum tangeam dupa cartile pentru premii care erau mereu mai multe si mai frumoase decat cele pentru mentiuni.Mai tarziu am aflat ca in spatele acelor rezultate era munca parintilor care stateu langa ei sa invete si ii ajutau cu multa implicare.Acum tanjesc dupa educatie fara recompense (cel Putin ma straduiesc sa motivez altfel copii decat in cel mai pueril fel)!

    • Ioana Marinescu

      Multumesc, Fausta! Si eu sper sa reusim sa insuflam altceva copiilor nostri

  2. iarina

    Buna ziua. …marturisesc ca mi-au curs lacrimi, nu pentru ca am trait neaparat acceasi experienta ci pentru ca mi-am amintit propria-mi experienta si fetita mea , care termina clasa pregatitoare primeste si ea, ca toti ceilalti coronita si e atat de emotionant ca mama sa traiesti aceste lucruri. Nici eu nu am fost o persoana ambitioasa in clasele mici dar imi amintesc frustrarea traita cand Cerasela si Adrian, in clasele primare primeau neaparat premiul I cu coronita pentru ca mama Ceraselei era coafeza si ii punea permanentul tovarasei iar mama lui Adrian era educatoare deci colega tovarasei… Din clasa a 5-a au inceput sa se schimbe lucrurile, nu toate profesoarele isi puneau permanent … iar acum eu am o meserie pe care o iubesc, o practic cu placere si incantare, merg cu placere la serviciu dar probabil si Cerasela care lucreaza ca facturista la o balastiera…

    • Ioana Marinescu

      Ooo, da tipica povestea. Din pacate, toate s-au petrecut pe sufletele noastre crude. Noroc ca noi avem o alta sansa cu copiii nostri. Multumesc mult pentru impartasire!

  3. Adriana B

    Emotionat articol!

    Sa stii ca nici reversul medaliei nu e deloc benefic pt copil. Presiunea de a nu da gres, de a nu-i dezamagi pe cei din jur este o povara greu de dus. Am luat coronita in primii 8 ani de scoala si am terminat liceul in primii 5 din clasa. Insa asta nu ma ajuta sa ma simt bine cu mine insami, sa am incredere in mine, sa accept ajutorul celorlalti atunci cand dau de greu. De abia in ultimii ani (de cand am devenit mama) am constientizat cat de mult m-au afectat anumite lucruri din copilarie. Si, in aceeasi masura, am inteles cum s-a ajuns acolo (un conext personal care i-a marcat pe parintii mei). Suficient (sper) sa ma ajute sa rezist imboldului de a proceda la fel (incredibil cat de puternic e).

    Una peste alta, si la Tudor se procedeaza la fel. Toti copiii primesc o coronita pt efortul depus, intr-un an au primit chiar si profesorii. Acum termina clasa a IV-a. Tragand linie, nu rezultatele din carnet sunt cele care conteaza. Ma bucur sa vad ca a reusit sa-si dezvolte o parte din abilitatile care-l definesc, transformandu-le in modalitati prin care contribuie la dezvoltarea proprie. Sper ca acest lucru sa-l ajute si de acum incolo.

    • Ioana Marinescu

      Multumesc pentru impartasirea ta, Adriana! Da, imboldul e mare, dar eu cred in puterea noastra, a parintilor, de a ramane cat de cat constienti si sa ne crestem altfel copiii.

  4. Roxana

    Buna, ma regasesc total in povestea ta, si eu am patit la fel nu am luat coronita pentru mama mea nu s-a dus cu sacosa la invatatoare si imi aduc aminte perfect ca si cum ar fi fost ieri, desi au trecut 28 de ani , dezamagirea si tristetea mea cand ma uitam ca nu am coronita iar colegele mele imi radeau in nas , desi vazusem cum parintii lor aduceau invatatoarei diverse atentii . Si da, m a marcat episodul foarte mult si cred ca pe undeva si acum ma macina si asta e trist, foarte trist. Imi doresc baietii mei sa nu treaca prin dezamagirea asta si oricum daca se va intampla voi fi acolo cu ei asa cum au fost si parintii mei langa mine

    • Ioana Marinescu

      Imi pare rau, Roxana, se pare ca suntem multi de tot in situatia asta. E bine ca ai nostri copii au norocul sa aiba parte de un tratament diferit.

  5. Ina

    Asa mi-am adus aminte de copilarie… De la clasa a V-a parca n-a mai contat atat de mult, dar clasele primare… n-am sa le uit niciodata. Eram vesnic cu premiul II, dupa aceiasi 9 copii (nu 2, nu 3, ci 9), cu parinti extrem de bine pozitionati, ai caror copii luau premiul I. In clasa I, dupa festivitate… ii repetam mamei pe strada:
    “Nu-i asa, mami, ca nu conteaza coronita, ci ce stiu eu?!”
    Mama ma incurajase la finalul festivitatilor cu ideea asta, asa ca tot drumul pana acasa numai la asta ma gandeam.

    Si acum… guess what? Tocmai termina clasa pregatitoare baietelul meu cel mare… 🙂 Dar nici nu ma gandesc sa pun vreo presiune pe el… si nici pe cel mic, cand va fi cazul.

    Foarte fain articolul si touching pentru mult prea multi dintre noi…

    • Ioana Marinescu

      Da, Ina, este realitatea traita de multi dintre noi. Sa speram ca vom face schimbarea pentru copiii nostri

  6. simona

    ce tot o dați cu frustrări și nu știu ce. În ziua de azi la clasele primare primesc toți coroniță pentru că elevii sunt notați cu calificative, iar disocierea se face mai greu. În școala copilului meu nu eu primit nimic ! nici coronițe, nici altceva !
    iar un suflet corect și curat de copil nu poate tânji după ceva care nu i se cuvine. O dată ce coronița o ia premiul I, de ce naiba să revendici ceva ce nu ți se cuvine, te mulțumești cu o diplomă și, eventual, o carte. Frustrant este să nu primești diplomă pentru premiul Ii, III sau mențiune ! Ce atâtea lacrimi !

    • Ioana Marinescu

      Un copil de 6, 7, 8 ani nu intelege ce inseamna sa i se cuvina. Sa i se cuvina pentru ce, ei nu gandesc si nu judeca precum un adult. Pentru un copil la varsta aceasta, mai ales daca este mai sensibil, o astfel de experienta lasa urme adanci….

  7. simona

    Iar coronița este deja de modă veche, mulți dintre elevii mei premianți eu refuzat-o, se simțeau jenați cu ea, mai ale băieții, le-am oferit așadar un buchet de flori !!!!!!!!!!

    • Ioana Marinescu

      Depinde, coronita este un simbol, dar, repet, acest lucru poate fi inteles abia la clasele mari, nu la copii de 6-7-8 ani

  8. Anto

    Am citit comentariile voastre cu o oarecare tristete. Sunt mama unui copil care a avut coronita 8ani de zile, acum termina clasa a 8-a. Nu am fost niciodată cu absolut nici o atentie la scoală, nu am facut niciodată presiune pe copil ptr nici o nota, a invatat relaxat, fara nici o presiune . Si totusi a avut de suferit stiti de ce? Din cauza unor parinti care ori isi comparau copiii cu el, ” Andrei cum poate si tu nu”, ori le ziceau copiilor ca sigur cei cu 10 dau spaga!!! Încercări sa va apreciati copiii când fac progrese, in raport cu ei, nu cu altii si nu-i jigniti pe altui ca sa se simtă ai vostri bine!!!

    • Ioana Marinescu

      Antonela, noi vorbeam de ceea ce se intamla acum 30 de ani :-). Evident ca sunt si copii care invata in mod natural si sunt indreptati spre performanta (putini, dar sunt :-)), fara sa fie impinsi de parinti. Sunt insa si f multi parinti care pun foarte multa presiune pe copii, din pacate.

  9. Anto

    Mi-a placut enorm la dna diriginta a copilului meu, dna Marchitan, ca la SF clasei a 8-a, le-a dat diplome tuturor elevilor, personalizate, nu ptr note, ci pentru caracterul lor. Au fost toti f incantati SI s au simtit apreciati, ptr ca merita!

  10. Raluca Badita

    Am fost ,, tare” pana la ,, iar mie imi vor curge lavrimi vindecatoare pe obraji”. Of, Ioana! Copiii vin sa ne vindece ranile, te imbratisez tare si iti dau o coronita, coronita virtuala, dar pe care scrie: bravo, fata, scrii asa de bine chiar daca nu ai fost cea mai buna in primii ani de scoala”

  11. Evelin

    Este un an de cand nu ati mai scris. Simt nevoia sa scriu si sa va povestesc ca nu i asa usor ca fiul tau sa ia premiul ll in clasa a l a si premiul ll in clasa a ll a dar este copilul meu si este super inteligent . Problema este discriminarea (ce cu premiul l vor avea coronita iar restul floare in piept deci premiul ll nu se diferentiaza de cei care nu au nici premiul ll. Copilul meu anul trecut a fost socat , anul acesta tot socat. Vorbind cu o mamica care a aflat ca al meu baiat ia premiul ll imi spune: cum doamna? Pai el este numai cu mana pe sus , al meu doamna nu i place sa invete dar al dv este exagerat de inteligent.. in evaluarea nationala atat Romana cat si Matematica a luat 100% si atunci ma intreb si eu cum? De ce el? De ce se repeta istoria? El fiind mai cuminte ca o fata, el fiind atent, el fiind cu mqinile pe sus… Astea clar sunt traume

    • Ioana Marinescu

      Offf, imi pare rau ca treceti prin asta. Eu as desfiinta premiile pana la clasa a V-a. Aceasta este de altfel si recomandarea psihologilor, dar….Multa putere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.