Meniu Închide

Viața în vremea virusului. Cum să nu ne pierdem speranța în toată nebunia generalizată

Am stat și m-am gândit mult ce să scriu, dacă să scriu sau să continuu izolarea și de pe blog. Provizii organizate n-am făcut, doar intuitiv am luat ce m-am gândit că ne poate folosi pe termen un pic mai lung, listă de activități de făcut cu copilul nu am. Nici măcar copilă n-am, că e la tatăl ei, se izolează acolo cu activități in door, Netflix și cu ce s-or mai izola ei. De economisit nu prea mă pricep, nici măcar când nu e stare de necesitate, chestii creative nu prea mai fac, despre ce aș putea să vă povestesc, care să vă folosească în perioada asta? Am scris totuși despre activitățile on-line pentru copii, mutate de principalii entertaineri în această perioadă.

Nu știu dacă sunt în măsură să vă spun cum să nu vă panicați, pentru că eu m-am panicat puțin

Când am văzut cozile uriașe din magazine, articolele alarmiste de pe Facebook, statisticile nu prea vesele, recunosc, m-am panicat. Și eu sunt un om echilibrat, care nu se panichează ușor. E dificil totuși să te menții calm când totul în jur se clatină și lumea se alarmează. După ce m-am panicat puțin, am tras aer în piept și m-am întrebat de unde vine panica asta? E a mea sau sunt vocile altora care se aglomerează la mine în cap, fricile lor pe care le preiau, fiind și eu pe un fond nu prea optimist? Pentru mine, dincolo de criza virusului este o perioadă grea, în care sunt nevoită să mă reinventez – da, iar :-), să caut o sursă stabilă de venit – exact în perioada asta, să mă mut, pentru a doua oară în mai puțin de 10 luni.

E clar, sunt vulnerabilă și toată agitația din jur numai bine nu îmi face. Am căutat, în procesele mele de mediație și conectare cu mine despre care vă tot povestesc în ultima vreme, să separ vocile și temerile induse din exterior și să mă întreb ce pot face eu să mă simt mai bine și să îmi ofer grijă și protecție în perioada asta? Cum pot reduce zgomotul exterior și cum pot să mă mențin concentrată pe ceea ce este important, astfel încât să îmi păstrez o stare de echilibru?

În primul rând, m-am asigurat că respect minimele cerințe, de bun simț aș spune, în această perioadă. Igiena temeinică – am adunat în geantă un arsenal de spray-uri dezinfectate, de toate tipurile și formele, stocul de săpun lichid e refăcut pentru o perioadă destul de lungă, am redus ieșirile la cele necesare, în timpul cărora limitez contactul fizic, mi-am făcut cumpărături necesare – nu, n-am stocuri, dar rezistăm o săptămână și ies doar jos la magazin după apă și ce se mai termină prin casă.

Am încercat să mă uit la filme pe Netflix, nu mi-a ieșit decât pe bucăți. De citit nu mai pot citi de un an de zile. Am noptiera plină, biblioteca la fel, dar nu pot încă. Și accept că nu pot și stau în starea asta de neputință. N-ar legătură cu virusul, are legătură cu mine. Am încercat să meditez, să nu mă opresc. O fac mai mult mecanic, dar stau acolo și aștept. Uneori mă conectez profund cu mine, mai ales în ultima vreme, alteori nu. Dar stau și ascult.

Ce nu am uitat în toată perioada asta este să zâmbesc

Mai strâmb, mai sec,mai gol, dar cumva îmi amintesc să zâmbesc zilnic. Și să îmi număr motivele de recunoștință. Cum ar fi că am o prietenă nebună care mă controlează zilnic la telefon, mai ales acum, când e un an de când s-a pornit tăvălugul în viața mea, că am o mamă acolo mereu pentru mine. Că am un copil care și când nu e cu mine e acolo undeva și o simt aproape și abia o aștept înapoi. Că am oameni care mă sună să mă întrebe ce fac și dacă sunt bine și nu risc să mor singură în casă. Că am un grup de suport – mulțumesc Mira și Mona! la care pot apela când am nevoie. Că am o casă în care pot să mă mut și care va fi casa mea. Că oamenii au răspuns pozitiv apelului meu de pe Facebook și am avut săptămâna trecută întâlniri, unele telefonice, altele personale până s-a institut izolarea și am câteva piste deja pentru când vom ieși din situația de criză și vor mai apărea și altele, sunt sigură.

Am timp. Nu știu încă ce să fac cu el, dar deocamdată stau cu mine cât pot

Când devine prea greu fug, fac prostii, caut refugii. Dar sunt conștientă că o fac și îmi acord circumstanțe. Este tranziția mea, modul meu în care duc greul ăsta care tot vine de un an încoace. Și cumva sunt optimistă. Dacă am putut atâtea în anul ăsta o să mai pot și de acuma.O să pot și să găsesc job sau contracte și să mă mut singură, cum am făcut-o o dată sigur va ieși și acum și să fac față la 2 luni de vacanță impusă. Doar să trecem cu bine de starea asta de necesitate.

Voi ce faceți de criza asta? Nu stați singuri, e rău. Strigați, chemați oameni, vorbiți la telefon, scrieți pe Facebook. Împreună suntem mai puternici!

Citește și

Certitudinile mele sau de ce mă dau jos din pat dimineața

Oamenii divorțați nu vor mai fi niciodată normali

Greul copilului cu părinți divorțați,cel mai greu de dus greu

Vindecată? Probabil nu. Fericită? Sigur da

Lecția lui 2019, puterea e în tine

Primul Crăciun altfel. I-am supraviețuit, ba chiar l-am și simțit

Când îți dai seama că tu ești întregul, nu mai cauți o jumătate

Cel mai greu de scris articol. Despre separare și divorț

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.

Posted in Dezvoltare personală, Lumea Pisicii

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.