Meniu Închide

Vindecată? Probabil nu. Fericită? Sigur da!

O să fii bine, ai încredere, o să te uiți în urmă și o să zâmbești cu mulțumire și recunoștință. Așa îmi spuneau cei care voiau să mă încurajeze în diferite etape ale ultimelor aproape 11 luni de când viața mea a luat o turnură cu totul neașteptată. Îi ascultam și îmi spuneam în sinea mea că sunt vorbe menite doar să mă ajute, să îmi ridice moralul, să îmi dea speranță. Nu credeam nicio clipă că o să ajung atât de repede să le dau dreptate. Că o să mă uit peste umăr la femeia aceea căzută la pământ, care nu credea că mai poate trăi altfel decât știa până atunci, care nu credea că se poate descurca în niciuna din situațiile în care a fost pusă și că o să-i mulțumesc pentru puterea de a se ridica de acolo. Pentru că a spus într-o zi Dacă Dumnezeu nu vrea să mor, de ce să îmi doresc eu asta? și de atunci a știut ce are de făcut. Pentru că a avut curajul să facă lucrurile altfel decât îi dictau furia, neputința, durerea, obișnuința.

Nu am ajuns aici stând pe canapea și plângându-mi de milă

După ce, timp de două luni am supraviețuit mai mult sub formă de zombie, rugându-mă să se întâmple ceva, orice și să se termine, din luna mai, când puteam să mor, la propriu, pe autostradă, în urma unei explozii de cauciuc, mi-am dat o șansă. Am spus da la tot ce mi-a ieșit în cale. Experiențe, oameni, situații. Unele au fost alegeri greșite, dar m-am lămurit și le-am oprit, le-am dat drumul sau am acceptat . Cele mai multe însă au pus strat cu strat la cea care se conturează astăzi. Mi-am luat viața în propriile mâini și am luat decizii. Decizia de a mă muta cu viața în 30 de cutii din casa care mi-a fost cămin mai mult de un sfert din viață, de a consulta un avocat și a-mi ști foarte bine drepturile și opțiunile, de a divorța, atunci când am realizat că lucrurile nu se vor schimba în mod magic și că stă în puterea mea să aleg albă sau neagră. Au fost luni cumplite, în care stăteam ore în șir pe balcon, cu ochii în gol, plângeam și mă întrebam de ce eu, de ce mie? Dar, de fiecare dată mai găseam o resursă – un om, un grup de suport, un curs, ceva care să schimbe ceva în mine. Mi-am dat seama că nu pot singură și m-am agățat cu dinții de orice mă putea trage puțin în sus. Totuși, nu vedeam limanul. Mergeam mai departe, acționam, făceam pași spre vindecare, dar nu simțeam acel declick, acea eliberare, ci mă zbăteam în continuare în suferință.

Momentul decisiv a fost într-adevăr cel în care am luat actele de divorț

Deși se spune că hârtiile nu înseamnă nimic, pentru mine au însemnat. Atunci mi-am dat seama că lucrurile nu mai au cale de întoarcere și că depinde de mine cum va fi drumul de atunci înainte. Și am ales să îl fac despre mine, în primul rând. Am continuat toate formele de terapie care am simțit că au dat roade – mai puțin cele clasice și mai mult cele neconvenționale, m-am apucat de sport și de dansuri, am plecat în tabere de spiritualitate și retreat-uri, călătorii din care m-am întors mereu transformată radical și am putut să fac pași mari și curajoși, iar lucrurile bune nu au întârziat să apară, sub toate formele. S-a conturat ușor ușor liniștea aceea pe care o așteptam, am început să micșorez dependența de Ana și disperarea care mă cuprindea în zilele în care nu o aveam lângă mine s-a diminuat, mi-am acceptat treptat condiția, apoi stările fluctuante și nu mereu plăcute, provocările care nu contenesc să apară. Am învățat să nu mai aștept reacții de la cei din jur, ci să iau pe fiecare așa cum este și mai degrabă să îmi schimb eu modul în care primesc acele reacții. Am scos din viața mea persoanele care mi s-au întors împotrivă și pur și simplu am considerat că nu mai există, în loc să mă mai consum întrebându-mă de ce nu se pot comporta empatic sau măcar obiectiv.

Am dat de pământ cu statisticile care spun că îți trebuie X timp ca să te refaci, minimum un an sau ceva de genul

Am făcut doar ce am simțit, cum am simțit și, când am crezut că vocea care vorbește nu e a mea, am ascultat de alții și am regăsit-o. Am stat și pe fundul gropii, dar nu foarte mult. Am preferat să mă agăț cu mâinile de crengi, de pietre, de ce am găsit și să ies afară. Am făcut-o pentru Ana, care începea deja să împrumute stările, gândurile și ideile mele și nu mai știa ce crede și ce simte ea. Am făcut-o pentru mine, pentru că mi-am dat seama că merit o viață, oricum ar fi ea, cu lecții, cu bușeli, dar o viață, nu o melodramă.
Am făcut-o pentru mama, care merită și ea un pic de liniște după atâta zbucium cu boala și moartea lui Buni și cu problemele mele. Am făcut-o pentru femeile ca mine, pe care simt că le pot ajuta și am nevoie de minte limpede ca să îmi dau seama în ce direcție să meargă acest ajutor.

Cum sunt acum?

Cu siguranță nu sunt vindecată. Încă mă ating amintiri, fotografii, articole peste care dau, încă mai simt un ghiont în inimă când văd familii (aparent) fericite pe stradă sau pe Facebook, încă mi se strânge stomacul când aud sau văd anumite lucruri care declanșează amintiri diverse. Încă nu îmi păstrez calmul în toate situațiile cu potențial conflictual, încă am momente în care îmi dă târcoale ranchiuna și orgoliul meu se face mare – măcar nu mai crește cât un cozonac, să zicem că a trecut la stadiul de chec :-).

Sunt, în schimb liniștită și aș putea să spun, fericită. Da, da, în ciuda tuturor statisticilor, la 11 luni de la separare, eu sunt fericită. Pentru că mi-am depășit foarte multe limitări și frici, multe din ele fără nicio legătură cu divorțul, dar care au ieșit la iveală acum. Pentru că am reușit să fiu mai presus de frustrările mele și să fac lucrurile cu totul și cu totul altfel decât se așteptau cei din jur să le fac. Pentru că mi-am dat voie să trăiesc și să mă bucur de viață, chiar dacă specialiștii zic altceva. Pentru că folosesc fiecare zi să mă mai uit puțin în interiorul meu și să văd ce mai am de făcut, unde mai am de lucrat, ce mai am de acceptat, de iertat, de reconstruit. Pentru că aleg conștient (aproape) în fiecare zi să dau drumul suferinței și să nu o mai transmit mai departe fiicei mele.

Revenind la vindecare, nu știu când și dacă va veni sau ce ar trebui să însemne această vindecare. Dar am încredere și răbdare că, dacă eu mă țin de treaba mea, lucrurile vor merge mai departe, spre calea care îmi este destinată și că nu s-au întâmplat toate astea degeaba.

Pot spune că una din lecțiile acestei experiențe a fost lecția răbdării

De când mă știu, răbdarea nu e punctul meu forte. Ei bine, acum începe să fie :-). Am avut răbdare cu mine, cu cei din jur, cu situațiile, cu furiile, cu nervii. Le-am luat pe toate pas cu pas și am avut încrederea că va fi bine. Și este bine, deja este bine, chiar dacă binele ăsta diferă fundamental de cum îl vedeam în urmă cu un an de zile.

Citește și

Lecția lui 2019, puterea e în tine

Primul Crăciun altfel. I-am supraviețuit, ba chiar l-am și simțit

Când îți dai seama că tu ești întregul, nu mai cauți o jumătate

Cel mai greu de scris articol. Despre separare și divorț

Acoperă golul lăsat de alții cu plin de tine

Fiecare om e cel mai aspru judecător al lui însuși

În fiecare zi învăț să mă bucur de viață și îmi dau seama cât de puțin trăim cu adevărat

Când nu mai știi pe cine să întrebi, întreabă-te pe tine!

Învățați-vă copiii că viața nu e un tablou perfect!

Suntem plăcuți doar când suntem fericiți?

Dacă vă plac articolele Pisicii, vă invit să daţi like paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutăţile.

Credit foto – Olishka Photoraphy

Posted in Lumea Pisicii

Related Posts

2 Comments

  1. Cristiana

    Am aterizat aici din link in link si nu regret deloc, articolul acesta a ajuns pe ecranul meu, in groapa unde am si balcon si privesc in gol ore intregi in timp ce plang :), la fix! Iti multumesc si ma bucur ca exista si astfel de povesti.

    • Ioana Marinescu

      Draga mea draga, stai acolo, în groapa, cât simți. Dar nu uita nicio clipa ca vei ieși de acolo, mult mai puternica decât ai fi crezut vreodată

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.