E un moment anume, pe care îl înțelegi mai bine dacă ai mers vreodată prin nordul Dobrogei, când Dunărea pare că nu mai e doar un râu. Nu știu cum să zic, parcă se lărgește și devine un fel de prag între două lumi. Pe un mal, sate românești cu curți mici, câini care latră la întuneric și oameni care, dimineața, își pun cafeaua pe masă ca și cum totul ar fi normal.
Pe celălalt mal, la câteva sute de metri, începe Ucraina și, odată cu ea, un război care, uneori, se aude. Nu te lovește ca într-un film, cu sunet clar și muzică în spate. E mai degrabă un amestec de zvonuri, alerte pe telefon, lumini pe cer și acea senzație ciudată că trăiești lângă ceva care te depășește.
România, la Marea Neagră, stă fix în această margine. Nu e doar o afirmație geografică, e o realitate strategică. Și dacă ne întrebăm de ce Rusia o are în minte când își face socotelile în regiune, răspunsul nu ține de o singură piesă de puzzle. Ține de apă, de porturi, de baze militare, de energie, de rute comerciale, de alianțe și de un lucru pe care Moscova îl înțelege foarte bine: într-o mare mică, aproape închisă, fiecare coastă contează, iar cea românească e una dintre cele care schimbă jocul.
Dacă vrei o lectură paralelă, există și un articol interesant despre subiect, dar aici vreau să mergem mai pe îndelete, cu detalii, cu nuanțe și cu acele legături care nu se văd din prima.
Marea Neagră, marea mică ce se poartă ca un ocean
Marea Neagră are un fel de personalitate. Nu e Mediterana, cu deschiderea ei largă și cu aerul de vacanță permanentă. E mai închisă, mai compactă, și din cauza asta presiunea geopolitică se simte altfel. Ai strâmtorile controlate de Turcia, ai câteva state riverane, ai un spațiu aerian care se suprapune cu rute militare și civile, și ai un fund de mare unde, de câțiva ani, toată lumea se uită la cabluri, conducte, resurse și la ce poate fi protejat sau lovit.
Pentru Rusia, Marea Neagră e una dintre puținele ieșiri care îi permit să proiecteze putere spre Mediterana și, mai departe, spre Orientul Mijlociu. Flota de la Marea Neagră, cu toate pierderile și mutările ei din ultimii ani, rămâne un instrument pentru descurajare, pentru lovituri cu rachete, pentru controlul liniilor maritime și pentru mesaj politic. Îți arată că există, chiar și când nu trage.
Dar, tocmai pentru că e o mare relativ mică, nu poți să o tratezi ca pe un spațiu abstract. În Marea Neagră, distanțele sunt suficient de scurte încât un radar bun sau o baterie de rachete bine amplasată să schimbe complet felul în care se mișcă navele și avioanele. Asta e o cheie importantă pentru România.
Geografia care nu iartă
Există un adevăr simplu, ușor enervant pentru cei care ar prefera ca geopolitica să fie o alegere: geografia nu se negociază. România are o coastă la Marea Neagră, are Delta Dunării și are gurile Dunării, adică unul dintre cele mai importante noduri de transport din Europa. Când Dunărea se varsă în mare, nu e doar un peisaj frumos. E un capăt de linie pentru un coridor care leagă, în teorie și în practică, Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia, Bulgaria și România de spațiul maritim.
Pentru Rusia, Dunărea nu e doar o curiozitate de hartă. E un potențial culoar logistic pentru NATO și pentru Uniunea Europeană. E, în același timp, o vulnerabilitate, fiindcă orice tensiune în zona gurilor Dunării, orice blocaj, orice mine, orice lovitură accidentală sau deliberată asupra infrastructurii, se propagă repede în economie și în politică.
România mai are ceva, care se spune rar, fiindcă pare banal: Constanța. Un port mare, cu infrastructură care, în ultimii ani, a devenit și mai importantă prin faptul că a fost folosit ca alternativă pentru exporturi, inclusiv când porturile ucrainene au fost sub presiune. Când un port devine o supapă pentru alt stat aflat în război, portul acela devine și o preocupare pentru adversar.
Și, mai e un detaliu care contează în calculele rusești: România e cel mai mare stat NATO de la Marea Neagră după Turcia, iar, spre deosebire de Turcia, Bucureștiul nu joacă o politică de echilibru între Moscova și Occident. România e, în mod constant, ancorată în NATO și UE. Din perspectiva Rusiei, asta înseamnă predictibilitate, da, dar și o problemă fixă, greu de „îndulcit” prin negocieri punctuale.
Rusia, Ucraina și lecția că porturile sunt politică
După 2014, când Rusia a anexat Crimeea, Marea Neagră s-a schimbat vizibil. Crimeea a devenit un fel de platformă militară, cu sisteme de apărare aeriană și de coastă care acoperă o parte bună din mare, plus capacitatea de a lansa rachete spre ținte din Ucraina. Iar după 2022, când invazia la scară largă a început, Marea Neagră a devenit și un teatru de război. Ucraina, deși fără o flotă comparabilă, a găsit modalități de a lovi nave, de a forța Rusia să se retragă sau să-și relocheze o parte din active, și de a crea un fel de presiune constantă.
Aici, pentru România, lucrurile au fost, cum să zic, incomode în mod repetat. Nu doar la nivel de declarații, ci la nivel de realitate: fragmente de drone, alerte, incidente de spațiu aerian, o nervozitate care se simte în comunitățile de la Dunăre. Când astfel de lucruri se întâmplă lângă granița unui stat NATO, Rusia nu are nevoie să lovească direct România ca să obțină efecte. E suficient să creeze incertitudine. Să-ți amintească, din când în când, că războiul e aproape.
Constanța, supapă, barometru și, inevitabil, țintă în scenarii
Constanța nu e doar un port românesc. E un capăt de lume pentru multe rute. În ultimii ani, a fost un punct de tranzit pentru cereale și mărfuri ucrainene, într-un fel de improvizație logistică la scară mare, care a arătat că infrastructura românească poate prelua presiune regională. Chiar și atunci când volumul a variat, mesajul a rămas: România poate funcționa ca sprijin pentru Ucraina și ca plasă de siguranță pentru piețele globale.
Din perspectiva Rusiei, un port care ajută la menținerea economiei ucrainene și a exporturilor e o piesă strategică. Nu în sensul că Moscova îl va ataca mâine, fiindcă asta ar escalada imediat, ci în sensul că îl include în planurile de intimidare, de colectare de informații, de influență și de evaluare militară. Un port mare înseamnă nave, înseamnă polițe de asigurare, înseamnă rute de transport, înseamnă bani. Iar în război, banii sunt combustibil.
Delta Dunării, frontieră vie, cu oameni reali în ea
Oricât de abstract ar suna „frontieră estică”, Delta Dunării o face concretă. Acolo nu ai doar soldați și radare. Ai pescari, profesori, asistente medicale, copii care își fac temele și, uneori, se opresc pentru că se aude alarma. Ai oameni care se uită la cer cu o atenție pe care nu credeau că o vor avea vreodată.
Și aici apare un lucru important în calculul Rusiei: România are o zonă de contact direct cu războiul, chiar dacă nu e parte din el. Orice incident, chiar dacă e „doar” o dronă rătăcită sau un rest de muniție căzut, produce reacții politice. Produce titluri. Produce întrebări. Iar Rusia, de ani buni, lucrează cu astfel de reacții ca și cum ar fi un instrument. Uneori, mi se pare că asta e, de fapt, specialitatea ei: să te facă să trăiești într-o stare de semi-alertă.
NATO pe malul românesc și nervul pe care îl atinge la Moscova
Când Rusia se uită la România, nu vede doar România. Vede NATO. Asta poate părea o frază de manual, dar în realitate e mult mai visceral. România e una dintre țările care găzduiesc infrastructură militară relevantă pentru alianță, și asta schimbă cum arată harta strategică.
Un exemplu e baza de la Deveselu, cu sistemul Aegis Ashore. Oficial, scopul acestui sistem este apărarea antirachetă, parte din arhitectura NATO. Rusia, însă, a criticat constant această prezență, prezentând-o drept amenințare. Aici intrăm într-o zonă în care, dacă stai să te uiți la argumente tehnice, lucrurile pot părea complicate. Dar dacă te uiți la politica de putere, se simplifică brusc: Moscova nu suportă ideea că, pe flancul ei sud-vestic, există un element permanent al unei alianțe pe care o consideră adversară.
Un alt exemplu, poate chiar mai vizibil în ultimii ani, este baza aeriană Mihail Kogălniceanu, lângă Constanța. Acolo, România a început un proiect de extindere majoră, cu ambiția de a deveni un nod esențial pentru prezența aliată în regiune. O bază mare înseamnă logistică, înseamnă rotații de trupe, înseamnă capabilități de supraveghere, înseamnă reacție rapidă.
Și apoi, mai există o piesă care contează: modernizarea militară a României. Nu se face peste noapte, și da, mai sunt probleme, birocrație, achiziții lente, iar marina română a fost mult timp călcâiul lui Ahile. Dar România a investit în apărare aeriană, în sisteme de rachete, în aviație, și a anunțat planuri pentru aeronave de generația a cincea. Din perspectiva Rusiei, asta înseamnă că spațiul aerian de deasupra Mării Negre, în partea vestică, devine mai dificil de „plimbat” fără a fi văzut.
Deveselu și povestea pe care Rusia insistă să o spună
E interesant cum, în geopolitică, contează nu doar ce este un sistem, ci și ce poveste se lipește de el. Deveselu a devenit, în discursul rusesc, un simbol. Și simbolurile au avantajul că nu trebuie să fie exacte tehnic ca să fie utile. Pentru un public intern, e mai simplu să spui „scutul ne amenință”, decât să explici ce înseamnă interceptori, ce tipuri de rachete, ce scenarii.
În logica Moscovei, însă, nu e doar propagandă. E și un mod de a justifica propria militarizare în regiune. Dacă România găzduiește un element al apărării NATO, Rusia poate spune că trebuie să își întărească „bula” defensivă din Crimeea, din Caucaz, din zona Mării Negre. Iar această „bulă”, adică un amestec de sisteme S 400, rachete de coastă și capabilități navale, afectează direct toate statele din jur, inclusiv România.
Kogălniceanu, locul unde logistica devine strategie
În conversațiile despre securitate, logistica sună mereu plictisitor. Depozite, piste, combustibil, transport. Dar în realitate, logistica e ceea ce face diferența între un aliat care promite și un aliat care poate.
O bază aeriană extinsă lângă Constanța înseamnă că NATO poate întări rapid flancul sud-estic, poate susține misiuni de supraveghere, poate coordona răspunsuri la incidente. Pentru Rusia, asta e o problemă, fiindcă reduce spațiul de manevră. Dacă vrei să intimidezi, e mai ușor când adversarul e lent. Când adversarul are infrastructură pregătită, intimidarea devine mai riscantă.
Regula strâmtorilor și matematica Montreux
În Marea Neagră există o regulă care, deși e din 1936, are un efect foarte modern: Convenția de la Montreux. Ea stabilește regimul strâmtorilor și, implicit, limitează prezența navală a statelor care nu sunt riverane la Marea Neagră. Asta înseamnă că o navă americană sau britanică nu poate sta acolo la nesfârșit, iar tonajele și perioadele de ședere sunt strict reglementate.
Pe scurt, NATO nu poate transforma Marea Neagră într-un spațiu cu prezență navală permanentă comparabilă cu alte mări. Și atunci, cum compensezi? Prin ceea ce ai pe uscat și în aer, în statele riverane. Aici România devine, iarăși, crucială.
Rusia știe foarte bine că Montreux, combinat cu poziția Turciei, creează un fel de limitare structurală pentru NATO. De aceea, Moscova se uită cu și mai multă atenție la România și la Bulgaria, fiindcă sunt locurile unde alianța poate „ancora” capabilități fără să depindă de rotația navelor.
Asta explică și de ce Rusia investește atât de mult în capacități de interdicție. Dacă poți acoperi cu rachete porturi, rute, aerodromuri și zone de tranzit, poți compensa faptul că adversarul are aliați pe coastă. Practic, e un joc de umbre și de distanțe.
Energia, gazul și felul în care resursele schimbă tonul
În ultimii ani, discuția despre Marea Neagră a devenit și o discuție despre energie. Când un stat ca România are proiecte offshore semnificative și promite producție de gaze care poate conta pentru piața regională, asta nu e doar economie. E geopolitică.
Rusia a fost mult timp un furnizor major de energie pentru Europa. După 2022, această relație s-a rupt sau s-a redus masiv, iar Europa a căutat alternative. Orice alternativă, fie ea gaz lichefiat din altă parte, fie producție regională, reduce pârghia Moscovei.
Proiectele din Marea Neagră românească, indiferent de calendare și întârzieri, fac parte din această ecuație. Rusia nu trebuie neapărat să le „oprească” direct ca să le considere o problemă. E suficient să știe că România, împreună cu partenerii ei, își poate întări autonomia energetică și poate oferi o parte din această autonomie și altora.
Și mai e ceva: infrastructura energetică offshore, prin natura ei, e vulnerabilă. Platforme, conducte, cabluri, toate sunt greu de protejat complet într-un spațiu maritim contestat. Asta nu înseamnă că vor fi atacate, dar înseamnă că intră în planificarea militară. Iar Rusia planifică pe termen lung.
România ca poartă logistică pentru flancul estic
Dacă te uiți pe hartă, România e un fel de punte între Balcani și spațiul pontic. Ai acces la Marea Neagră, ai Dunărea, ai Carpații ca obstacol natural, ai conexiuni rutiere și feroviare care, cu toate problemele lor, pot fi folosite pentru mișcări de trupe și echipamente.
Pentru NATO, România e una dintre rutele prin care poți susține apărarea în regiune. Pentru Rusia, România e una dintre rutele pe care ai vrea să le ții sub presiune, dacă scopul tău e să descurajezi întărirea flancului. Nu e un secret, nici nu e nevoie de teorii conspiraționiste. Așa funcționează strategiile: te uiți la noduri, la coridoare, la puncte de trecere.
De aceea, Rusia e atentă la infrastructura românească, la porturi, la aeroporturi, la poduri, la căi ferate. Nu pentru că toate sunt „ținte”, ci pentru că toate sunt, în scenarii, elemente de mobilitate. Iar mobilitatea e un coșmar pentru orice plan de intimidare.
Moldova, Transnistria și ecoul care trece Prutul
În orice discuție despre România și Rusia, apare inevitabil Moldova. Uneori apare ca un subiect delicat, alteori ca un subiect folosit în discursuri patriotice, și din cauza asta oamenii au tendința să devină fie prea emotivi, fie prea cinici. Realitatea e că Moldova contează strategic pentru România, iar România contează pentru Moldova. Și tocmai de aceea, Rusia vede România și ca pe un actor care poate influența un spațiu unde Moscova a încercat, în diferite forme, să rămână relevantă.
Transnistria, de exemplu, e o rană înghețată, o zonă cu prezență rusă și cu un statut ambiguu. Atâta timp cât astfel de enclave există, Rusia are pârghii. Iar când România sprijină apropierea Moldovei de UE, pârghiile acestea sunt amenințate.
Mai mult, dacă Rusia ar reuși vreodată să controleze complet sudul Ucrainei până la Odesa, scenariu despre care se vorbește mult și care, în practică, s-a dovedit foarte greu de realizat, atunci România ar ajunge să aibă o frontieră și mai tensionată. Tocmai de aceea, Moscova urmărește cu atenție poziționarea României. Nu doar ca stat NATO, ci ca stat cu legături istorice și culturale dincolo de Prut.
Rusia și arta de a face viața incomodă fără să declanșeze război direct
O parte din strategia rusă în regiune a fost, în ultimii ani, să păstreze o zonă gri. Nu e pace, dar nici război declarat între Rusia și NATO. E o tensiune permanentă, cu episoade, cu exerciții militare, cu atacuri cibernetice, cu campanii de dezinformare, cu presiune economică, cu manevre ale unor nave care „întâmplător” opresc transponderele.
România, fiind un stat NATO la Marea Neagră, e o țintă naturală pentru astfel de tactici. Nu neapărat pentru că e „slabă”, ci pentru că e importantă. Uneori, în geopolitică, să fii important e aproape o pedeapsă, fiindcă îți atrage atenția celor care ar prefera să nu fii acolo.
Când Rusia testează reacția unei țări, se uită la câteva lucruri: cât de repede reacționează, cât de coerent comunică, cum se poziționează aliații, cât de mult zgomot intern se produce. România e un laborator util, în sensul că e suficient de aproape de conflict încât incidentele să se întâmple, și suficient de integrată în NATO încât reacția să conteze.
Cum arată, în oglindă, calculul strategic al Rusiei
Dacă încercăm să intrăm, fie și pentru câteva minute, în mintea unui planificator rus, România apare ca o combinație de obstacol și oportunitate. Obstacol, fiindcă e un teritoriu aliat unde NATO poate desfășura capabilități. Oportunitate, fiindcă e o zonă unde poți crea presiune psihologică și politică fără să treci o linie roșie evidentă.
România e aproape de Crimeea, iar asta înseamnă că tot ce Rusia a amplasat acolo, de la sisteme de rachete la avioane, are o relevanță directă pentru spațiul românesc. În același timp, România e suficient de mare încât să găzduiască infrastructură aliată serioasă. Dacă Moscova ar fi avut, de exemplu, în față un stat mic, cu resurse limitate, presiunea ar fi arătat altfel. România are capacitatea să se adapteze, iar Rusia ține cont de asta.
Mai e un aspect, poate mai puțin discutat, dar foarte real: România e un punct de sprijin pentru supraveghere și pentru colectare de informații în regiune. Într-o mare unde navele și avioanele se mișcă rapid, informația e aur. Cine vede primul, reacționează primul. Rusia nu iubește ideea că este privită, măsurată, urmărită.
Și, sincer, ce ar trebui să facă România cu acest rol?
Aici apare întrebarea pe care oamenii o pun, de obicei, cu un soi de oboseală: bine, și noi ce facem? Pentru că e ușor să vorbești despre hărți și alianțe, dar când auzi la știri despre fragmente de drone găsite în județul Tulcea, parcă nu mai e doar teorie.
România are, în primul rând, de gestionat un echilibru între fermitate și calm. Fermitate în sensul că prezența NATO și investițiile în apărare trebuie să continue. Calm în sensul că isteria nu ajută, iar frica, dacă devine politică publică, te face vulnerabil. Rusia mizează adesea pe polarizare, pe conflict intern, pe ideea că societățile democratice se ceartă singure până își pierd direcția.
Apoi, România are de construit reziliență, cuvânt folosit prea des, dar care, la nivel uman, înseamnă lucruri foarte simple: infrastructură mai bună în zonele de frontieră, proceduri clare pentru alerte, comunicare decentă, capacitate de a contracara dezinformarea, investiții în protecția infrastructurii critice. Nu e spectaculos, nu dă bine în fotografii, dar e exact genul de muncă care, într-o criză, face diferența.
Și, poate cel mai important, România are de acceptat că Marea Neagră nu e o periferie. Multă vreme, a fost tratată ca o margine de țară, frumoasă vara și cam atât. Acum, e un centru de tensiune și de oportunitate. Dacă reușim să o vedem așa, adică să investim nu doar în turism, ci și în infrastructură portuară, în securitate maritimă, în energie, în educație strategică, atunci rolul României devine un avantaj, nu doar un risc.
Istoria ieșirii la mări calde și motivul pentru care Marea Neagră nu e negociabilă la Moscova
Înainte să vorbim despre baze, radare și tonaje, merită să facem un pas înapoi, fiindcă Rusia are o relație veche cu ideea de ieșire la mare. Nu e o obsesie romantică, de tipul „marea ne cheamă”. E o obsesie strategică, crudă, aproape contabilă.
În secolele trecute, Rusia a împins constant spre sud și spre vest, încercând să-și asigure acces la rute maritime care să nu înghețe o parte bună din an. Marea Neagră, strâmtorile și, mai departe, Mediterana au fost, pentru imperiul țarist, o promisiune de comerț, de flotă, de influență. De aici și conflictul repetat cu Imperiul Otoman, de aici și luptele pentru porturi, de aici și încărcătura simbolică a Crimeei.
Crimeea nu e doar o peninsulă. Pentru Rusia, e un punct care spune „avem o ancoră în sud”. Aici apar și emoțiile istorice, și calculul militar, și încăpățânarea. Dacă vrei să înțelegi de ce Moscova reacționează atât de sensibil la orice mișcare NATO în regiune, trebuie să ții cont și de acest strat vechi, care nu moare doar pentru că s-au schimbat granițele.
România, pe fundalul ăsta, e un fel de contrapondere. E malul vestic al mării, adică exact partea pe care Rusia nu o controlează. Și mai e și malul care aparține unei alianțe militare occidentale, lucru care, istoric, pentru Rusia, a fost mereu o sursă de anxietate. Nu spun asta ca scuză, doamne ferește, ci ca explicație a unei logici: cine se simte împins, împinge la rândul lui.
Când marea devine un ecran: supraveghere, semnale și războiul nervilor
Un lucru pe care îl uităm ușor, fiindcă nu se vede, e că Marea Neagră e, azi, un spațiu al senzorilor. Avioane de patrulare, drone, sateliți, radare, sisteme de ascultare, toate se uită, captează, compară. Nu e doar „cine are mai multe nave”. E cine vede primul mișcarea celuilalt, cine își poate apăra comunicațiile, cine poate bruia, cine poate induce confuzie.
România, prin poziție, e un loc bun pentru astfel de capabilități. De pe litoral și din sud-est, poți monitoriza o parte largă din mare. Poți urmări rute aeriene, poți observa activități navale, poți susține misiuni de poliție aeriană și de supraveghere. Într-o regiune în care Rusia a folosit și bruiaj GPS, și interferențe electronice, și tactici de intimidare, faptul că România e un ochi aliat în zonă contează enorm.
Și asta e una dintre explicațiile pentru care Rusia tot testează, din când în când, spațiul. Nu neapărat cu gândul să escaladeze, ci cu gândul să măsoare reacția. Cât durează până se ridică avioane. Ce se comunică public. Ce spun aliații. Ce se întâmplă în interiorul societății românești. Uneori, războiul se poartă și în felul în care o țară își păstrează nervii.
Sub apă se joacă alt meci: mine, cabluri, energie și vulnerabilități
În 2022 și după, Marea Neagră s-a umplut de un risc vechi, pe care îl credeam mai degrabă de manual: minele. Mine care pot ajunge la suprafață, mine care pot fi duse de curenți, mine care nu țin cont de granițe. Siguranța navigației a devenit un subiect serios, cu implicații economice și militare.
România, împreună cu Bulgaria și Turcia, a mers până la crearea unei forțe comune de combatere a minelor, un mecanism practic care arată că statele riverane pot coopera chiar și în condiții delicate, cu Montreux în fundal și cu o mare plină de tensiuni. Faptul că România participă, comandă prin rotație și își asumă rol în această misiune spune ceva despre importanța ei regională.
Dar minele sunt doar o parte. Sub apă mai sunt cabluri de comunicații, conducte, infrastructură energetică, adică lucruri care nu fac valuri la suprafață, dar care pot provoca valuri politice dacă sunt afectate. Într-o lume în care sabotajul submarin a devenit o temă discutată des, statele care au platforme offshore și rute maritime importante trebuie să gândească și în termenii protecției invizibilului.
Aici Rusia are un avantaj de tradiție. A investit mult în capabilități care pot opera în adâncime, în cunoașterea mediului maritim, în ideea de a ține adversarul în șah fără să fie nevoie de confruntare directă. România, dacă vrea să își transforme rolul într-un avantaj, trebuie să își asume că securitatea Mării Negre nu e doar pe plajă și în port, ci și în ceea ce nu vezi când te uiți la apă.
Vecinii din jurul Mării Negre și motivul pentru care România iese în față
E tentant să vorbești despre Rusia și România ca și cum ar fi singure pe hartă. Dar Marea Neagră e un spațiu în care fiecare vecin contează. Turcia controlează strâmtorile și are propria logică de putere, uneori cooperând cu NATO, alteori preferând să păstreze o autonomie strategică. Bulgaria are o coastă importantă, dar a fost mai lentă în a-și calibra răspunsul la amenințarea rusă. Georgia e prinsă între aspirații occidentale și presiune rusă. Ucraina e în război.
În acest tablou, România e una dintre puținele constante. Nu are ambiguitatea Turciei, nu are oscilările Bulgariei, nu are fragilitatea Georgiei. Are o linie politică pro-occidentală destul de stabilă și o integrare instituțională solidă în NATO și UE. Din punctul de vedere al Rusiei, asta e frustrant. Fiindcă e greu să îți construiești strategia pe ideea că România se va răzgândi brusc.
Și mai e ceva, care nu se spune foarte des, dar se simte: România are un fel de instinct de frontieră. A fost la margine de imperii, a trăit momente de presiune, a simțit cum arată o zonă de tampon. Nu e mereu o poveste fericită, dar e o memorie colectivă care influențează cum reacționează societatea la amenințări. Rusia, care lucrează mult cu percepții, e atentă la memoria asta.
Când harta devine personală și politica devine, brusc, concretă
Poți să citești analize și să dai din cap, da, da, înțeleg, până când, într-o noapte, primești o alertă pe telefon, într-un județ din sud-est, și realizezi că nu mai e doar despre „teatre de operațiuni”. E despre case, despre drumuri, despre oameni care își pun copiii în mașină fără să știe dacă e o alarmă falsă sau nu.
Aceste episoade, cu drone căzute sau cu fragmente găsite, au un efect ciudat. Pe de o parte, întăresc ideea că România e pe flanc și trebuie să se apere. Pe de altă parte, pot obosi oamenii, pot crea acea întrebare repetitivă, aproape apăsătoare: dar dacă se întâmplă ceva mai rău?
În calculul strategic al Rusiei, această oboseală contează. Nu pentru că România ar ceda ușor, ci pentru că orice societate are un prag de saturație. Iar Rusia, prin tactici de intensitate mică și presiune constantă, încearcă să apropie societățile de acel prag.
Aici intervine rolul statului, al comunicării, al instituțiilor. O reacție calmă și competentă taie din efectul psihologic. O reacție haotică îl amplifică. Și tocmai de aceea România contează. Pentru că Rusia nu se uită doar la ce are România, ci la cum funcționează România.
De ce România contează pentru Rusia?
România contează pentru Rusia la Marea Neagră fiindcă e un stat NATO pe o coastă care poate bloca, monitoriza și contracara ambițiile rusești, fiindcă are gurile Dunării și un port major care conectează economia europeană la mare, fiindcă găzduiește infrastructură aliată care schimbă echilibrul militar și fiindcă e suficient de aproape de războiul din Ucraina încât orice incident să aibă ecou politic.
Știu, fraza asta e cam lungă. Dar e lungă tocmai pentru că și realitatea e lungă, complicată și, uneori, obositoare. România nu e doar o țară de pe hartă pentru Moscova. E o piesă care poate strica planuri. Și, în același timp, e o piesă pe care Rusia încearcă să o facă să se îndoiască de ea însăși.
Iar dacă există un lucru pe care merită să îl ținem minte, mai ales când ne prind știrile la final de zi și ni se pare că lumea o ia razna, e acesta: faptul că România contează nu e un accident. E o combinație de geografie și de alegeri politice. Geografia nu o putem schimba. Alegerile, da, și acolo e, de fapt, miza.