Dacă ieși într-o seară în orice oraș mare din România, e aproape imposibil să nu dai peste o sală de păcănele luminată ca un pom de Crăciun, un bar cu bilete de pariuri împrăștiate pe masă sau un grup de tineri care își verifică, aproape mecanic, aplicațiile de pe telefon.
După câteva minute de mers pe jos, începi să ai senzația că nu mai e vorba despre un viciu ascuns în colțuri întunecate, ci despre ceva ce a intrat, firesc, în peisajul de zi cu zi.
Studiile din ultimii ani arată că tot mai mulți adolescenți și tineri au încercat măcar o dată să joace la păcănele, pariuri sportive sau cazino online. O parte se opresc la etapa de „hai să vedem cum e”.
Pentru alții, însă, curiozitatea aceea inițială se transformă într-un ritual, apoi într-un refugiu, iar mai încolo într-o obișnuință care le înghite salariul, timpul și liniștea. Nu mai e doar o cifră într-un raport, ci povestea pe care o auzi în autobuz, în căminul studențesc, la birou sau la o bere, spusă cu jumătate de zâmbet și jumătate de rușine.
Ce îi face pe tinerii români să fie atât de atrași de acest tip de „distracție”? Cum ajunge o generație care a crescut cu internetul în buzunar, cu mai multă libertate de mișcare decât părinții ei, să își caute adrenalina și speranța între fișe, bilete și ecrane colorate? Întrebarea pare simplă, dar răspunsul nu stă frumos într-o singură frază. E undeva între bani, emoții, prieteni, presiuni și felul în care ne-am obișnuit, ca societate, să privim norocul.
Ce caută, de fapt, un tânăr sub 30 de ani când începe să joace
Dacă stai de vorbă, pe bune, cu un tânăr de douăzeci și ceva de ani care pariază, rareori o să îți spună că visul lui este să devină dependent sau să petreacă nopți întregi într-o sală de jocuri. Cel mai des o să auzi că e „de distracție”, că „joacă toată lumea”, că a început din curiozitate sau pentru că oricum se uită la fotbal și i s-a părut păcat să nu „facă ceva” cu lucrurile pe care le știe despre echipe.
Pentru unii, jocul este o gură de aer după o zi obositoare. Treci pe lângă sală, auzi muzica, vezi luminile, simți mirosul ăla amestecat de cafea ieftină și fum și ai impresia că acolo e o lume în care nu contează cine ești, ce note ai avut la facultate sau ce salariu ai. Contează doar dacă ți-a ieșit sau nu biletul. Când câștigi, chiar și o sumă mică, senzația aceea de victorie, de „am păcălit sistemul”, se lipește de tine și e greu să nu vrei să o mai simți o dată.
Pentru alții, miza principală nu sunt banii, cel puțin nu la început. E anturajul. Băieții care se strâng la meci, comentează fiecare fază, își dau sfaturi unii altora, își împart „ponturi” pe care le tratează aproape ca pe niște secrete de familie. Să fii acolo, în mijlocul grupului, să ai ce povesti, să discuți despre cote și statistici, ajunge să cântărească uneori mai mult decât sumele de pe bilet.
Și mai este ceva, mai greu de pus în cuvinte, dar foarte prezent. Senzația aceea că viața e nedreaptă și că un mic salt ar rezolva brusc prea multe lucruri odată. Un salariu mic, o chirie mare, părinți care nu își permit să ajute, o relație care atârnă de bani, planuri de plecat din țară care se blochează la capitolul „buget”. Într-un astfel de context, promisiunea unui câștig rapid devine, chiar și pentru un adult tânăr, aproape irezistibilă.
La suprafață, jocurile de noroc par o pauză inocentă între examene, ture la job sau rate. În spate, însă, funcționează un mecanism psihologic foarte fin, construit să apese exact pe butoanele noastre sensibile: dorința de apartenență, nevoia de control, frustrarea și speranța aceea îndărătnică, „data viitoare o să fie mai bine”.
România tinerilor: salarii mici, presiune mare, răbdare puțină
Popularitatea jocurilor de noroc în rândul tinerilor nu poate fi desprinsă de felul în care arată, concret, viața de zi cu zi. Mulți tineri sub 30 de ani trăiesc într-un echilibru fragil: salarii care abia acoperă chiria și mâncarea, joburi nesigure, contracte pe perioadă determinată, stagii și internshipuri plătite prost sau deloc.
Când simți că muncești mult și totuși nu reușești să pui nimic deoparte, tentația banilor rapizi capătă altă greutate. Nu mai e doar un capriciu, e o ieșire de urgență imaginară.
Mulți îi văd pe părinți obosiți după o viață întreagă de muncă și tot cu rate, tot cu grija facturilor. În mintea unui tânăr, asta se transformă într-un fel de mesaj tăcut: munca cinstită e importantă, dar nu e suficientă ca să te scoată la lumină, cel puțin nu în ritmul în care ai avea nevoie. Așa apare o formă de revoltă mocnită. De ce să nu încerci o cale care promite un ocol, un drum lateral, poate riscant, dar care măcar îți dă impresia că ai o șansă în plus?
Mai e și decorul în care cresc generațiile noi. Trăim într-o cultură în care succesul financiar este afișat peste tot, de la Instagram la TikTok. Mașini scumpe, vacanțe exotice, haine de firmă, apartamente luminoase, totul împachetat frumos și prezentat ca normalitate. În realitate, foarte puțini tineri își permit așa ceva. Diferența dintre ceea ce vezi și ceea ce trăiești se transformă, încet, într-un gol frustrant. Pariul, slotul sau ruleta arată, la un moment dat, ca o punte improvizată peste acest gol.
La toate astea se adaugă lipsa unei educații financiare reale. În școli vorbim foarte puțin despre bani, dobânzi, investiții, buget personal. Mulți tineri intră în viața adultă cu primul salariu în mână fără să aibă habar cum să-l gestioneze, ce înseamnă să pui deoparte sau să îți faci un plan. Dacă peste toate astea mai pui și ideea falsă că „dintr-un câștig mare îți rezolvi tot”, combinația devine periculoasă.
Telefonul din buzunar este noul cazino
Dacă acum nu foarte mulți ani trebuia să intri într-o sală fizică pentru a juca, azi totul încape în palma mâinii. Orice telefon devine, prin câteva aplicații, o sală de pariuri deschisă permanent. Nu mai ai nevoie de curajul de a trece pragul unui local luminat strident, sub privirea oamenilor din cartier. Îți ajunge să deblochezi ecranul.
Pentru un tânăr care oricum își petrece mare parte din timp online, trecerea de la scroll la un „pariu mic, de distracție” este foarte ușoară. Aplicațiile sunt construite intenționat să pară prietenoase, colorate, cu notificări care te cheamă înapoi exact când credeai că ai terminat. Nu te întreabă dacă ești obosit, dacă ai băut, dacă ești trist. Doar îți amintesc că „ai un bonus nou” sau că „a început meciul pe care l-ai urmărit data trecută”.
Faptul că totul se întâmplă în intimitatea camerei tale adaugă încă un strat de risc. Poți să pierzi sume importante fără ca părinții, partenerul sau prietenii să își dea seama la timp. Nu mai există fișe pe masă sau bancnote pe care le vezi dispărând. Sunt doar niște cifre pe un ecran, iar asta face totul să pară, uneori, mai puțin „real” decât este.
Pandemia și izolările din ultimii ani au împins și mai mult tinerii spre ecrane. Plictiseala, anxietatea, lipsa de perspectivă au fost un teren perfect pentru obiceiuri care umpleau timpul și amorțeau emoțiile. Pentru unii, experiența a rămas acolo, legată de o perioadă mai grea. Pentru alții, ceea ce părea o distracție de criză s-a transformat într-un tipar care a continuat și după ce viața a reintrat, măcar la suprafață, în normal.
Reclame, influenceri și normalizarea unui obicei riscant
Dacă deschizi televizorul la un meci important sau derulezi câteva minute pe rețelele sociale, e aproape imposibil să nu dai peste promoții la pariuri, bonusuri spectaculoase, coduri speciale oferite de influenceri, logo-uri de case de pariuri pe tricouri sau pe bannerele din jurul terenului. Mesajul, repetat de dimineața până seara, este că pariul face parte din experiența sportului, că e ceva cool, modern, o joacă pentru adulți.
Mulți tineri învață fotbalul și tenisul nu de la părinți sau de pe teren, ci din clipuri de pe YouTube și de pe TikTok, în care tactica și cotele sunt amestecate în același discurs. Rețelele sunt pline de „tipsteri”, oameni care se filmează în mașini scumpe, povestind cum au transformat o sumă mică într-un câștig uriaș, fără să spună câte bilete pierdute au fost înainte.
În spate, industria investește sume mari în marketing exact în spațiile în care tinerii își petrec timpul: platforme video, podcasturi, streaming. Nimeni nu le spune direct „fă-te dependent”, dar mesajul rămâne destul de limpede: dacă vrei să fii parte din gașcă, dacă vrei să fii „în joc”, pare aproape normal să pui din când în când un bilet.
Când un lucru apare atât de des în jurul tău, își pierde treptat aura de pericol. Devine decor. Devine rutină. Iar de la rutină la excese, uneori e doar un pas, luat într-o seară proastă, cu cardul salvat în aplicație.
Modele, familie și felul în care învățăm să privim norocul
Mulți tineri care joacă povestesc, dacă stai cu ei la vorbă mai mult, că au văzut acasă, încă din copilărie, bilete de loterie, pronosticuri sportive, discuții despre „ce-am fi făcut dacă ieșea biletul ăla mare”. Pentru multe familii, loteria și pariurile au fost mereu acolo, când ca distracție, când ca ultimă speranță în perioadele grele.
Când crești într-un mediu în care norocul este văzut ca o soluție legitimă, chiar dacă improbabilă, la probleme reale, ajungi, fără să vrei, să internalizezi ideea că șansa poate compensa lipsurile. Chiar dacă ți se spune „nu te apuca de asta”, mesajul emoțional e mai nuanțat: undeva, există o portiță prin care poți scăpa, dacă îți iese.
La asta se adaugă și felul în care vorbim, în general, despre bani. De multe ori, subiectul este ori tabu, ori tratat în glumă. Nu discutăm deschis cu adolescenții și tinerii noștri despre datorii, carduri de credit, dobânzi, salarii reale, bugete și riscuri. Asta îi lasă vulnerabili atât în fața reclamelor, cât și în fața propriilor impulsuri.
Pentru mulți băieți tineri se mai adaugă și presiunea de a demonstra că „se descurcă”, că sunt în stare să câștige singuri, să aducă bani, să impresioneze. Jocul devine, fără ca ei să-și dea seama, un fel de test de masculinitate. Dacă îți iese, ești „șmecher”. Dacă pierzi, nu spui nimănui, încerci să recuperezi, și așa se clădește un cerc vicios.
De ce sunt tinerii mai vulnerabili din punct de vedere psihologic?
În spatele cifrelor și al reclamelor, stau mecanisme psihologice destul de simple, dar foarte puternice. Creierul unui tânăr nu este defect, doar că este încă în formare. Zonele care se ocupă de controlul impulsurilor și de deciziile pe termen lung se maturizează mai târziu decât cele care caută noutate, emoție, plăcere imediată.
Altfel spus, la 18, 22 sau 27 de ani, ești mai predispus să reacționezi la promisiuni de câștig rapid, mai dispus să riști, mai puțin tentat să te oprești și să te întrebi liniștit: „Ce se întâmplă cu mine dacă pierd de trei ori la rând?”.
Mulți tineri se luptă și cu anxietate, tristețe, singurătate, presiune academică sau profesională. Uneori, jocul nu mai este despre bani, ci despre a nu mai simți, pentru câteva ore, greutatea de pe umeri. Sunetul aparatelor, concentrarea pe rezultate, micile victorii funcționează ca o anestezie. Problema este că această anestezie vine cu o notă de plată, nu doar financiară, ci și emoțională.
Pe măsură ce pierderile se adună, rușinea și vinovăția cresc. Tânărul care pierde nu vrea să își dezamăgească părinții, partenerul sau prietenii, nu vrea să recunoască faptul că „a făcut prostia asta”. Așa că tace și încearcă să recupereze. Uneori se împrumută. Alteori minte. Se izolează, se ascunde în propriul cerc. Iar drumul înapoi devine, pas cu pas, mai greu de găsit.
De ce pare atât de „ușor” la început?
Adevărul dureros este că sistemul nu este construit ca jucătorul să iasă pe plus. Există, desigur, câștiguri reale, oameni care își plătesc o vacanță sau chiar o mașină dintr-un bilet norocos. Tocmai aceste povești circulă cel mai mult, pentru că sunt spectaculoase și hrănesc ideea că „se poate”.
La început, mulți tineri au parte de câteva câștiguri mici. Suficiente cât să simtă că au „un flair”, o intuiție, o abilitate specială. Granița dintre noroc și abilitate devine tot mai neclară. În realitate, aceste câștiguri sunt, de multe ori, momentele care fixează în minte ideea că merită să continui.
Dacă îi asculți pe cei care au ajuns să aibă probleme serioase cu jocul, povestea lor începe, aproape mereu, la fel: cu câteva câștiguri nevinovate, cu seri la sală sau la pariuri care păreau încă sub control, cu convingerea că „mă pot opri oricând”. Granița dintre „mă distrez” și „nu mai dețin controlul” nu e niciodată clară în timp real. O vezi abia după ce ai trecut de mult de ea.
Ce ar putea, totuși, să schimbe direcția?
Tinerii nu au nevoie de discursuri moralizatoare spuse de sus, cu degetul ridicat. Cei mai mulți știu, undeva în ei, că se joacă cu focul. Au nevoie, mai degrabă, de spații în care să poată vorbi fără să fie făcuți praf, să înțeleagă ce li se întâmplă, să fie încurajați să ceară ajutor înainte să ajungă prea departe.
Ajută enorm să existe, în familie și în grupurile de prieteni, discuții sincere despre bani. Nu conversații de tip „nu fă asta, că e rău”, ci întrebări reale: ce vrei de la viața ta, ce înseamnă pentru tine siguranța, ce planuri financiare ai, cum te simți când pierzi, ce vrei să faci dacă simți că jocul începe să te depășească.
Școlile și facultățile ar putea să introducă măcar câteva ore de educație financiară și de prevenție a dependențelor, nu doar cu definiții, ci cu povești concrete, cu invitați care au trecut prin așa ceva și pot vorbi pe limba tinerilor. Nu ca să bage frica în ei, ci ca să le ofere instrumente reale.
La nivel de societate, discuția despre reclame și accesul foarte ușor la jocuri a început, încet, să apară. Limitarea mesajelor agresive, mai ales în spațiile și în orele în care tinerii sunt cei mai activi, ar fi un pas. Nu rezolvă tot, dar ar mai estompa senzația că totul e perfect normal și lipsit de consecințe.
Poate că, la fel de important, ar fi să învățăm să nu mai glorificăm ideea de „lovitură de noroc”. Să povestim mai des despre reușitele care vin din pași mici și constanți, nu doar despre banii câștigați peste noapte. Să validăm efortul și procesul, nu doar rezultatul spectaculos.
Cum rămâne cu tinerii care simt deja că au scăpat lucrurile de sub control?
Există tineri care, citind toate acestea, simt că nu mai sunt demult la faza de „distracție ocazională”. Se împrumută, ascund extrasele de cont, mint, promit că se opresc și apoi o iau de la capăt. Pentru ei, sfaturile generale sau campaniile de pe internet nu mai sunt suficiente.
Primul pas real, oricât de greu ar părea, este să vorbească cu cineva. Poate fi un prieten, un frate, un părinte sau un specialist. Nu este o rușine să recunoști că te lupți cu asta.
Dacă ar fi să existe o rușine, ea ar aparține mai degrabă unui sistem care a lăsat să se ajungă aici.
În România există organizații și linii de ajutor dedicate dependențelor, inclusiv celor legate de jocuri. Unele oferă consiliere gratuită sau la costuri mici. Terapia nu șterge datoriile peste noapte, dar poate opri adâncirea gropii. Și, da, uneori e nevoie de ani de muncă pentru a reconstrui ce câteva luni sau câțiva ani de joc au stricat.
E important și ca cei din jur să înțeleagă că dependența de joc nu este o „fiță” sau o slăbiciune de caracter, ci un amestec complicat de biologie, context, emoții și alegeri. Judecata nu ajută pe nimeni. Limitele sănătoase și sprijinul, da.
O generație între speranță și teamă
Tinerii români sub 30 de ani nu sunt mai slabi sau mai lipsiți de voință decât generațiile de dinainte. Trăiesc, însă, într-o lume mai rapidă, mai nesigură și mult mai zgomotoasă. Într-o societate în care prezentul apasă și viitorul pare adesea încețoșat, ideea că o carte întoarsă la momentul potrivit sau un gol marcat în minutul 90 îți poate schimba viața sună foarte tentant.
Poate că răspunsul adevărat la întrebarea „de ce sunt atât de populare jocurile de noroc în rândul tinerilor sub 30 de ani în România” vorbește, de fapt, despre noi toți. Despre cum discutăm despre bani, despre câtă siguranță le oferim tinerilor, despre câtă presiune punem pe umerii lor și despre felul în care transformăm norocul, munca și eșecul în povești pe care ei să le poată duce.
Când vom reuși să le oferim alternative reale de sens, de comunitate, de recunoaștere și de speranță, poate că nevoia de a căuta toate acestea în fața unui ecran luminos va începe să se stingă. Până atunci, merită măcar să nu ne prefacem că nu vedem ce se întâmplă și să avem curajul să punem întrebări incomode, dar necesare, despre prețul pe care îl plătește o generație întreagă pentru iluzia unui noroc care ar trebui să repare tot.