Mulți părinți povestesc aceeași scenă, aproape la virgulă. Acasă, copilul mănâncă, poate nu perfect, dar suficient cât să crească, să aibă energie, să se mai certe cu tine pe o legumă sau pe o ciorbă. La școală însă, la cantină, parcă se schimbă filmul. Se întoarce flămând, obosit, uneori iritat, cu dureri de cap sau de burtă, iar tu rămâi cu întrebarea aceea enervantă în minte: nu vrea, nu poate sau doar face mofturi?
Realitatea e, de obicei, mai complicată decât eticheta rapidă „e mofturos”. Masa de la cantină nu e doar un prânz pus pe o tavă. Pentru un copil, cantina poate fi scenă, teren de joacă, câmp de bătălie, spațiu de rușine sau loc de siguranță. Depinde foarte mult prin ce trece el în perioada aceea și cum se simte în raport cu ceilalți.
Dacă, în loc să ne supărăm sau să tragem concluzii grăbite, ne uităm puțin mai atent la ce se întâmplă cu adevărat acolo, refuzul de a mânca la cantină începe să semene mai mult cu un mesaj decât cu un moft. Iar mesajul spune ceva important despre felul în care copilul se vede pe el și lumea din jur.
Masa de la cantină, mai mult decât un simplu prânz
Pentru un adult, cantina este, în principiu, un serviciu. Plătești, cineva gătește în locul tău, copilul are o masă caldă, ziua e un pic mai simplă. Pentru un copil, însă, cantina e un fel de mini-univers în care se întâmplă o grămadă de lucruri în același timp.
Trebuie să stea cu o anumită clasă, într-un anumit loc, să respecte reguli, să mănânce ce i se pune în față, să se miște repede, să nu deranjeze, să nu „facă probleme”. În jurul lui se râde, se comentează, se mai împinge câte un scaun, se mai scapă câte o remarcă răutăcioasă. Totul într-un spațiu mare, gălăgios, cu mirosuri puternice și cu timp limitat.
Dacă încerci, pentru câteva secunde, să privești lucrurile prin ochii lui, masa de la cantină poate arăta ca un fel de scenă pe care simte că este expus. Toată lumea vede ce are în farfurie, cât mănâncă, cât lasă, ce „îi place” și ce refuză. E comentat, comparat, categorisit.
Pentru un copil mai sensibil, introvertit sau cu o doză bună de anxietate, tot acest context poate deveni sufocant. Nu apucă să își asculte stomacul, pentru că e ocupat să citească ce se întâmplă în jur. Și atunci, reacția naturală de protecție este să refuze mâncarea. Nu pentru că nu i-ar fi foame, ci pentru că altceva, mai puternic decât foamea, îl apasă în momentul acela.
Frica: când farfuria devine amenințare
La copii, frica nu se prezintă întotdeauna politicos, cu „mi-e teamă de asta”. De cele mai multe ori vine mascată în „nu vreau”, „mi-e greață”, „nu îmi place”, „nu pot”. Iar noi, din grabă sau oboseală, luăm cuvintele exact așa cum sună și le punem eticheta de moft, fără să mai întrebăm ce e în spate.
Unii copii au trăit episoade în care au vomitat după ce au mâncat, poate din cauza unei viroze sau a unei indigestii. Dacă episodul s-a întâmplat la școală sau în fața altor copii, rușinea se combină cu teama și formează un nod greu de desfăcut. Nu mai e frica doar de „mi se face rău”, ci și de „dacă râd de mine, dacă își amintesc, dacă îmi pun poreclă?”. Din acel moment, orice mâncare mai „riscantă” poate deveni suspectă.
Alți copii se sperie pur și simplu de spațiul în sine. O sală plină, în care zăngăne tacâmuri, se trântesc tăvi, vocile se amestecă, cineva strigă nume, altcineva aleargă printre mese, pentru un copil sensibil la zgomot și aglomerație poate fi prea mult. Îl vezi cum se închide la față încă de la intrare, cum devine mai rigid, mai rece. În starea aceea, stomacul parcă se strânge și senzația de foame se estompează.
Teama de gusturi și texturi noi
Există și frica de mâncare în sine, mai ales când vine vorba de ceva nou. Poate fi un sos necunoscut, o culoare ciudată, o textură moale sau prea tare, un miros intens. Copilul privește farfuria și simte un fel de „nu știu ce urmează”. Nu are control, nu are repere, nu știe dacă va fi plăcut sau dezgustător.
Acasă, de multe ori, are spațiu să negocieze. Mai ia o înghițitură, mai împinge farfuria, mai cere altceva, mai plânge, mai pleacă de la masă. La cantină, totul este mult mai rigid. Mâncarea vine, porția e aceeași pentru toți, timpul e numărat. Copilul simte că nu are unde să fugă, nu are ce să ceară în schimb, așa că își ia singur singura formă de control la îndemână: „nu mănânc nimic aici, ca să fiu în siguranță”.
De afară, părintele vede doar că „nu mănâncă la cantină” și, normal, se îngrijorează sau se enervează. Din interior, copilul se confruntă cu necunoscutul, într-un moment în care nu are încă toate instrumentele ca să îl gestioneze.
Spațiul aglomerat și copilul care are nevoie de liniște
Sunt copii care, pur și simplu, mănâncă bine doar în liniște. Îi vezi acasă cum își aleg un colț al lor, cum se opresc din mâncat dacă discuțiile se încing, cum se crispează dacă se ridică tonul. Apoi îi duci într-o sală plină, în care între două înghițituri se spun glume, se ridică scaune, se comentează, se grăbește lumea.
Într-un astfel de cadru, corpul trece pe modul de „alertă”. Când suntem în alertă, digestia nu mai e prioritară, indiferent că ai 6 ani sau 40. Stomacul se strânge, gâtul parcă nu mai lasă mâncarea să treacă, corpul se pregătește mai degrabă să „facă față”, nu să digere.
În starea asta, copilul alege, de cele mai multe ori, varianta care îl protejează mai bine emoțional: mai bine nu mănâncă decât să simtă că se luptă cu fiecare înghițitură.
Rușine: ce spun ceilalți despre ce mănânc eu?
Dacă vrei să înțelegi de ce copilul respinge masa de la cantină, rușinea e un cuvânt greu, dar important. Copiii trăiesc foarte mult în ochii celorlalți. Se uită unii la alții, își privesc farfuriile, gesturile, hainele, modul în care își țin lingura sau cuțitul.
Imaginează-ți un copil căruia îi curge sosul pe bărbie, care mănâncă mai încet sau care se chinuie cu o bucată de carne și nu prea se descurcă. În jurul lui se aud remarci de genul „ce dezgustător mănânci”, „ce-i în farfuria ta?”, „vai, tu chiar mănânci asta?”. Pentru un adult, poate fi o glumă proastă, o remarcă de prost gust. Pentru un copil, însă, poate fi momentul ăla care se lipește de memorie ani întregi.
După câteva situații de genul acesta, rușinea se așază ca un strat invizibil. Copilul nu mai vrea să riște. Nu vrea să mai fie în centrul atenției, sub lupa comentariilor ironice. Așa că, treptat, începe să evite contextul în sine. Nu neapărat mâncarea, ci locul și situația.
Rușinea de propriul corp
În special la clasele mari, mesele de la cantină vin la pachet cu discuții despre greutate, „cât mănânci”, „cât ar trebui să mănânci”. Fete care numără calorii fără să înțeleagă încă ce înseamnă ele, băieți care sunt luați peste picior dacă cer porție dublă, alții ridiculizați pentru că mănâncă „prea puțin”.
Un copil care deja a auzit acasă remarci critice despre corpul lui are toate șansele să ducă această rușine și la școală. De multe ori, va alege să nu mănânce deloc în public. Va ciuguli două, trei înghițituri ca să bifeze prezența și atât. Apoi, acasă, se va „răzbuna” pe frigider sau, din contră, va continua să se abțină, prins între vinovăție și mândria că „s-a controlat”.
În astfel de cazuri, problema nu este supa, felul doi sau desertul. Problema este felul în care copilul își vede propriul corp și senzația că fiecare înghițitură este observată și judecată.
Rușinea socială: cantina ca semn de „sărac” sau „ciudat”
Mai ales acolo unde diferențele de bani dintre familii sunt vizibile, cantina poate deveni un fel de marcă socială. Apar replici de tipul „ăia mănâncă la cantină, noi avem pachet”, sau invers, în funcție de cum sunt făcute comparațiile în grupul respectiv. Se creează tabere, chiar dacă nimeni nu le declară oficial.
Un copil care se simte deja un pic în afara grupului poate să simtă că felul în care mănâncă îl împinge și mai mult la margine. Mâncatul la cantină ajunge, în mintea lui, semn că „nu are”, că „e altfel”, că nu e de partea „potrivită”. Așa că refuză. Nu doar mâncarea, ci tot contextul.
La polul celălalt, există copii care se simt stânjeniți tocmai pentru că nu mănâncă la cantină, ci vin cu pachetul de acasă. Își ascund sandvișul, se feresc să vadă ceilalți ce au în caserolă, nu vor să fie întrebați „ce e asta?”. În jurul mesei, aceste diferențe devin vizibile, iar rușinea prinde rădăcini rapid.
Mofturi sau limbajul ascuns al copilului?
Cuvântul „mofturi” ne ajută, ca părinți, să nu stăm prea mult în disconfort. Dacă îl numim „mofturos”, parcă problema trece în curtea copilului și ne liniștim un pic. Numai că eticheta asta nu îl ajută să înțeleagă ce i se întâmplă și nici nu îl sprijină să facă față mai bine situației.
Sigur că există și partea de testare a limitelor. Unii copii simt că pot controla foarte puține lucruri în viața lor, iar mâncarea devine teritoriu de putere. Acolo pot spune „nu”, pot opri lingura, pot refuza. „Nu mănânc” devine un fel de arma mică, dar eficientă.
Dacă ne oprim însă doar la eticheta de moft, ratăm mesajul real. În spatele refuzului pot sta oboseala, dorul de casă, un conflict cu un coleg, frica de o anumită persoană de la școală, rușinea de corp sau toate la un loc. Prânzul de la cantină se transformă, încet, într-un fel de protest tăcut: „aici, pentru mine, nu e bine”.
Aici intră în scenă rolul părintelui. Nu ca polițist care verifică farfurii, ci ca om curios de lumea copilului lui. În loc de „iar ai făcut mofturi la cantină”, merită încercat un „cum e pentru tine acolo?”, „care e partea cea mai grea?” sau „dacă ai putea schimba ceva la masa de la cantină, ce ai schimba?”. Uneori răspunsurile surprind, alteori doar confirmă ceea ce bănuiai deja, dar copilul începe să simtă că e auzit.
Ce poate face părintele, realist
Nu există rețete minune, pe care le aplici și gata, copilul mănâncă fericit la cantină. Fiecare copil vine cu povestea lui, cu sensibilitățile lui, cu un anumit fel de a simți lucrurile. Totuși, sunt câteva direcții care, puse cap la cap și duse cu răbdare, pot îmbunătăți mult situația.
Primul pas, și poate cel mai greu, este să scoți mâncarea din zona de luptă. Copilul care simte presiune constantă în jurul mesei, acasă sau la școală, ajunge să asocieze mâncatul cu tensiunea. Iar când simți că e război, ți se închide stomacul, nu ți se face poftă.
E firesc să îți faci griji că stă flămând, că nu se concentrează la ore, că vine epuizat acasă. Grija este omenească. Ce nu prea ajută este transformarea acestei griji în amenințări de tipul „dacă nu mănânci la cantină, nu mai primești nimic acasă” sau „dacă nu mănânci, nu mai vezi telefonul”. Copilul poate că se va supune pe moment, dar în interior va asocia și mai tare mâncarea cu controlul, nu cu îngrijirea.
O discuție calmă cu învățătoarea, diriginta sau cu cine se ocupă de cantină poate deschide uși la care nici nu te-ai gândit. Unii copii mănâncă mai liniștiți dacă sunt așezați într-un colț mai ferit de agitație sau lângă un adult cu care se simt în siguranță. Alții se relaxează dacă li se spune dinainte ce urmează să li se pună în farfurie, astfel încât să nu fie luați prin surprindere.
Unii părinți ajung să caute idei pachețel școală, ca un compromis între ce ar fi ideal și cum stau, de fapt, lucrurile. Nu e un eșec dacă, pentru o perioadă, copilul preferă pachetul în locul cantinei. Poate fi o etapă de tranziție, în care învață să aibă încredere că nu va fi forțat și că are un cuvânt de spus legat de ce ajunge în farfuria lui.
Important este ca pachetul să nu devină o confirmare a fricii. Poate să fie mai degrabă o punte. De exemplu: azi mănânci din pachet, dar hai să vedem dacă ai curaj să guști și două linguri de supă de la cantină sau o lingură de garnitură. Fără presiune, fără discursuri, doar cu ideea că poate testa din când în când, în ritmul lui.
Când e bine să cerem ajutor specializat
Dacă vezi că refuzul de a mânca la cantină se tot prelungește, luni la rând, dacă copilul slăbește vizibil, se plânge des de dureri de burtă sau de cap, evită anumite feluri de mâncare sau se teme de spațiile aglomerate, merită luată în calcul și varianta de ajutor specializat.
Un medic pediatru poate verifica partea fizică: dacă totul este în regulă, dacă există intoleranțe, probleme digestive, carențe. Un psiholog pentru copii poate ajuta la descifrarea părții emoționale: ce anume îl sperie, ce îl rușinează, ce mesaje și-a spus singur în minte legat de mâncare și de corpul lui.
Asta nu înseamnă că ai greșit ca părinte și „ai stricat copilul”. Înseamnă doar că situația e mai complexă decât pare și că ai ales să nu o duci singur pe umeri. Uneori e nevoie de un om din afară ca să vezi nuanțe pe care, din interiorul poveștii, nu ai cum să le observi.
Sunt copii cu anxietăți puternice, cu sensibilități senzoriale, cu nevoi speciale care fac masa la cantină să fie aproape insuportabilă. Pentru ei, mici adaptări pot schimba radical lucrurile: poate mănâncă într-un spațiu un pic mai liniștit, poate are voie să intre în sală cu câteva minute mai devreme, poate stă lângă o persoană cu care se simte mai în siguranță.
Cum îl ajutăm pe copil să își recâștige încrederea
La final, miza nu este doar ca el să mănânce porția de la cantină, cu tot cu desert. Miza este să se simtă în siguranță în corpul lui și printre ceilalți. A mânca în public presupune, chiar dacă nu ne gândim la asta, o formă de vulnerabilitate. Deschizi gura, mesteci, înghiți, faci zgomot, poți să te murdărești. Ești văzut.
Unii copii trec prin asta fără să clipească, nici nu le trece prin minte că ar putea fi o problemă. Alții, însă, trăiesc momentul mesei la cantină cu aceeași emoție cu care un adult ar urca pe scenă, în fața a zeci de oameni.
Îl poți ajuta povestindu-i și din propriile tale experiențe. Poate ai avut și tu, când erai mic, un moment la masă în care te-ai simțit penibil. Poate ți-a căzut tava, poate ai vărsat supa, poate cineva a râs de felul în care mâncai. Când îți pui amintirile pe masă, îi arăți că nu e singurul care s-a simțit așa și că nu e „defect” pentru că îi e greu.
În loc să rămâi agățat doar de „trebuie să mănânci tot”, poți muta accentul pe „hai să vedem ce poți face azi, un pas mic față de ieri”. Poate ieri nu a mâncat nimic acolo, azi reușește să ia câteva înghițituri. Poate ieri nici nu a intrat în sală, azi măcar se așază la masă cu ceilalți. Fiecare progres mic contează și poate fi remarcat cu calm: „am văzut că azi ai reușit să…”.
De la frică și rușine la autonomie
Când vorbim despre masa de la cantină, nu vorbim doar despre mâncare, calorii și meniuri. Vorbim despre autonomie. Despre capacitatea copilului de a-și asculta propriul corp, de a lua decizii pentru el, de a-și găsi locul într-un grup.
Frica, rușinea și ceea ce noi numim „mofturi” fac parte, de multe ori, din drumul lui spre această autonomie. Rolul nostru, ca adulți, nu este să îl împingem cu forța pe o direcție, ci să fim lângă el, să îi dăm curaj să își înțeleagă emoțiile și să nu se lase prins definitiv în ele.
Copilul care astăzi evită masa de la cantină poate deveni, peste ani, adultul care știe să își negocieze limitele, să spună „nu” acolo unde chiar nu poate și „da” acolo unde simte că e pregătit. Felul în care reacționăm noi acum, când vine acasă flămând și ne spune, poate stângaci, că acolo nu îi este bine, va cântări mult în felul în care va face pace, mai târziu, cu corpul și emoțiile lui.
Vor exista zile bune și zile în care se întoarce iar cu stomacul gol. Important este ca el să știe că acasă găsește un adult care nu îl ceartă, ci îl ascultă și construiește alături de el.
Așa, pas cu pas, vine și momentul în care se așază la masă, ia lingura în mână și își spune, poate fără cuvinte mari: „aici pot să fiu cât de cât în regulă, chiar dacă nu mănânc tot, chiar dacă nu sunt ca toți ceilalți”.